Chiliile sunt rodul dragostei față de Dumnezeu și de semeni!
Doar iubindu-L pe Dumnezeu și pe oameni, poate omul să petreacă neîncetat în chilie. Fie el călugăr ori creștin de rând, omul trebuie să petreacă mai întâi în liniște, spre cunoaștere, vedere și întărire.
În chilie au fost văzute păcatele din inimă, în chilie au fost văzute gândurile cele nebune, în chilie a fost văzută neputința omului în el însuși, în chilie a fost văzută mila lui Dumnezeu, în chilie a fost văzut raiul, în chilie a fost văzută lumina necreată.
Viața creștinului, și nu doar a călugărului, trebuie să parcurgă o cale bine cunoscută și bătătorită de Părinții noștri: retragerea, cunoașterea, lupta, biruința, apoi ieșirea în lume.
„Stai în chilia ta și chilia ta te va învăța toate” (Sfântul Vasile cel Mare).
Călugărul se retrage din lume, în singurătate, unde lupta cu sine, cu lumea rămasă în el și cu diavolul, spre a se cunoaște cu adevărat; văzându-și păcatele și neputința în a le birui, el începe lupta neîntreruptă înspre dobândirea harului, spre întărire și biruire; abia apoi, de va fi reușit să biruiască în sine lucrările diavolului, călugărul va avea puterea, curajul și darul lui Dumnezeu de a se întoarce înspre lume, cu misiunea de a o lumina și a o binecuvânta cu prezența sa.
Stai în casa și familia ta și acestea te vor învăța toate
Creștinul de rând și el poate și trebuie să urmeze aceeași cale. El trebuie să se retragă în sine, să ajungă să se cunoască într-un mod cât mai deplin, iar odată cunoscându-se, el va începe lupta, căci diavolul caută să-i atragă omului atenția spre orice altceva decât spre sine însuși. De va primi har și putere de la Dumnezeu, el va birui și va putea ajuta și altora, prin ridicarea sa.
Cât mai departe de zgomot și de lume. Cât mai în liniște și singurătate. Aceasta este chemarea pe care au simțit-o cei mai mulți dintre sfinții Bisericii de Răsărit. Ei au fugit din lume, însă neuitând lumea în rugăciunile lor. S-au aruncat în lupta cu toate patimile firii omenești, spre a o întări – puțin câte puțin – și pe a celor rămași în lume.
Primele chilii au fost cele oferite de pustiu, adică peșterile munților și scorburile copacilor. Acolo se ascundeau aceia ce doreau să ia cu asalt Împărăția Cerurilor. Mai apoi s-au organizat comunități monahale, păstrându-se însă depărtarea chiliilor între ele. Doar duminica se adunau cu toții, la Sfânta Liturghie. Apoi au apărut mănăstirile de obște, împresurate cu puternice ziduri de apărare a liniștii și rugăciunii tainice.
Petrecerea în chilie arată nevoia de liniște a omului însetat de Dumnezeu. Cu cât omul L-a cunoscut mai mult pe Dumnezeu, cu cât călugărul își dorește mai mult să se mântuiască și să petreacă încă de aici precum în cer, cu atât el va petrece mai mult în chilie și se va bucura nespus de orice clipă pe care o va putea petrece singur, el și cu Dumnezeu. Avva Isaac spune că o condiție absolut necesară pentru sporirea monahului este „închiderea într-un loc și pururea postire”.
A sta în chilie înseamnă a fi împreună cu toți ceilalți, însă a petrece singur, înseamnă a cuprinde întreaga lume în rugăciunea personală, însă a nu te împrăștia în nimic din cele ale ei. Chiliile sunt locuri unde singurătatea devine comuniune, sunt colțuri de liniște și împreună petrecere cu Dumnezeu și cu oamenii, fără însă ca omul să se împrăștie printre oameni.
Teodor Danalache
Sursa: www.crestinortodox.ro
