Chiar și după cădere, omul tinde firesc spre sfințenie

Cuviosul Isaac Sirul se numără printre marii părinți duhovnicești ai Răsăritului creștin. El rămâne însă un autor apofatic, care se vrea descoperit nu atât în detaliile unei biografii temeinice, precise, cât mai ales în pliurile adânci ale scrierilor sale inspirate de sus și pline de viață: „Nu știu – scria Isaac – cum m-am învrednicit de un asemenea har: de a povesti iubirea lui Dumnezeu”.
Deși scrierile lui nu sunt elaborate, ele izvorăsc din iluminarea harului, din experiență, dar și dintr-o mare iubire pentru cititor. Iată cuvântul său profetic: „Am făcut de multe ori cercarea tuturor acestora și am descris lupta aceasta spre mângâierea celor mulți.” Sau în alt loc: „Aceasta este dragostea adevărată, că nu mai poate răbda să păstreze ceva în taină față de cei iubiți. De multe ori când scriam acestea – mărturisește Isaac – mi se opreau degetele pe hârtie și nu mai puteam să le mișc de plăcerea ce se ivea în inima mea.”
În căutarea sfințeniei
Creat pentru desăvârșire, omul tinde în chip firesc, chiar și după cădere, spre sfințenie; numai aceasta îl poate împlini cu adevărat. Astfel, tânjirea devine rugăciune: „Doamne, umple inima mea de viața veșnică!”
Căutarea sfințeniei a fost poruncită și în Vechiul Legământ: „Fiți sfinți, pentru că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt.” (Lev 19, 2) „Dacă sfințenia e făgăduită unor robi în temeiul cuvintelor lui Dumnezeu spuse lor, cum nu va fi ea atunci și a fiilor?” După Întruparea Cuvântului Celui veșnic, Hristos devine Învățătorul și Călăuza oricărui suflet. Dacă „adânc pe adânc cheamă” (Ps. 41, 9), Sfințenia atrage la Sine sfințenia omului, întru care Se recunoaște, în virtutea dobândirii asemănării cu El. Iată cum Dumnezeu Se poate oglindi în chipul sfinților. Omul se regăsește cu adevărat în dorirea sfințeniei, în bucurie și mulțumire, în minunare față de „taina vieții” realizată în om, în actualizarea jertfei Mântuitorului pentru noi, în durere și suferință purtate cu nădejde, în gândul de a da slavă lui Dumnezeu. „Întreaga milă a lui Dumnezeu” arătată omului nu trebuie să devină „pricină de nepăsare, ci mai degrabă de stăruință în dreptate”, înțelegând că „o viață scurtă și în dreptate după voia lui Dumnezeu e mai bună decât zile îndelungate, dar care stârnesc mânia Lui.”
Plin de realism, cuvântul lui Isaac pune în lumină starea de echilibru a omului, în care „răbdarea, bucuria în necazuri” se împletesc cu „seninătatea în purtări, preocuparea stăruitoare pentru sfințenie”. Vrând să arate rostul unei vieți în căutarea sfințeniei, Sfântul Isaac oglindește cele două perspective: pe de o parte, una „preaomenească”, captivă în lumea aceasta, iar pe de altă parte, căutarea unei vieți veșnice, care „se ia prin stăruință” (Mt. 11, 12). Efort este și într-o parte, și-n cealaltă; orientarea și finalitatea însă diferă „după înălțimea cerului de la pământ” (Ps. 102, 11).
Redăm întregul text, grupat în șase comparații:
„Sunt unii care se ostenesc pentru a dobândi acest pământ, noi însă ne ostenim pentru a moșteni Împărăția cerurilor. Sunt unii care veghează și rămân treji nopțile pentru a strânge aur și argint, noi însă rămânem treji și ne ostenim pentru a pregusta în privegherea noastră viețuirea care ne va fi dată după Înviere. Sunt unii care se împodobesc pentru lume spre sminteala lor, noi însă ne împodobim pentru Domnul, lumina celor vii (Iov 33, 30). Sunt unii care se îmbată de vin și astfel mintea lor se abate de la osteneala sufletelor lor, noi însă ne îmbătăm de iubirea lui Dumnezeu și în beția noastră ne abatem de la cele stricăcioase de aici. Sunt unii care se ostenesc pentru a dobândi cunoaștere primejdioasă, din care nimic nu ne va putea însoți în lumea viitoare, noi însă ne ostenim în meditarea la Dumnezeu. Sunt unii care spun lucruri fără rost și urâte, vorbe de râs și altele, noi însă vorbim despre mântuirea sufletelor, ne îndeletnicim cu cuvintele judecății, cercetarea a ceea ce va fi după înviere, arătarea a ceea ce ține de împăcarea lui Dumnezeu cu noi, învățătura despre mântuire; iar toate acestea umplu sufletul de străpungere!”
În viziunea lui Isaac, marele câștig nu este atât viețuirea în condiții aspre, cât simțirea proniei lui Dumnezeu ca „o mare purtare de grijă din partea Lui”. Aceasta ne ajută să purtăm crucea nevoinței: „mâhnirile căinței”, „suferințele în vederea a ce e mai bun”, „ostenelile și ispitele”. Însă, în ciuda tuturor încercărilor, omul „nu poate fi părăsit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu”.
„Și nu e hotar desăvârșirii…”
Înaintarea pe calea sfințeniei nu se face la întâmplare, ci deprinzând un anumit meșteșug, care ține atât de luminarea venită de la Dumnezeu, cât și de sârguința omului, de grija și atenția îndreptate spre un lucru sau altul. Isaac privește cu discernământ realitatea vieții duhovnicești, afirmând că Dumnezeu nu-l vrea pe om în păcat, ci în sfințenie: „Că El nu se bucură de prilejurile de păcat e limpede din faptul că iartă: aici Își arată deschis voia Sa, care e aceea de a avea milă șcompătimireț. E ca și cum ar spune: «Iubesc iertarea, și nu iert doar din anume pricini, ci pentru că acest lucru e plăcut bunătății Mele; fie acolo unde sunt prilejuri de păcat, fie acolo unde e dreptate, Eu dăruiesc oamenilor iertarea și harul care acoperă cu un văl totul». Arătându-Și harul, El îl face să încolțească spre folosul acestuia șal omuluiț.”
Cât privește patimile trupești cu care uneori omul se luptă, dar pe care alteori le-ar dori ascunse de la fața lui Dumnezeu, Sfântul Isaac se face călăuză omului rănit de patimi și dornic de vindecare. Viețuind în rugăciune și tinzând mintea spre „cele înalte”, cei duhovnicești „se îngrijesc de trupul lor ca de un vas în slujba Ziditorului și îl curățesc cu grijă, nu ca pe un lucru pământesc ce slujește pământul, ci ca pe un vas de sfințenie gata să fie ridicat la cer”. Inima lor nu caută bogățiile lumii, ci „doresc ceea ce e în taină, întrucât prin harul Duhului sunt transfigurați întru asemănarea Lui”. Observăm că accentul nu cade pe măsura pe care omul și-o alege, ci pe împreuna-lucrare cu Dumnezeu, cerându-I să descopere mijloacele ascezei adevărate, într-o viețuire asumată în deplină libertate. „Să ne silim să ne domolim trupul, cerând lui Dumnezeu cu sârguința cuvenită cele de care avem nevoie pentru aceasta.”
„Nu există timp mai prielnic pentru sfințenie ca rugăciunea.” Starea de rugăciune este o binecuvântare pentru om și cel mai potrivit timp spre dobândirea sfințeniei: „Căci ce alt timp e atât de sfânt și potrivit pentru sfințenie și primirea de daruri ca timpul rugăciunii, în care omul vorbește cu Dumnezeu? Căci în acest timp, în care-L cheamă pe Dumnezeu, el Îl roagă și vorbește cu El, și orice mișcare și gândire a omului se concentrează cu putere și privește și cheamă doar pe Dumnezeu, și toată gândirea sa e absorbită în convorbirea cu El, iar inima sa e plină de El.”
Pornind de la cuvântul psalmistului: „Casei Tale se cuvine sfințenie, Doamne” (Ps. 92, 7), Isaac arată că dorirea binelui, a apropierii de Dumnezeu și cea a unirii cu El sunt moduri în care se poate dobândi sfințenia. Ea nu este instaurată sau dictată de cineva, ci este rodul „unirii voințelor”: voința și lucrarea ființelor raționale de a se umple de „sfințenie și podoabă” și voința și lucrarea lui Dumnezeu: „Mai întâi omul se curăță de rău, după care se umple de bună mireasmă și Domnul îl sfințește apoi prin Duhul Său.”
Măsura sfințeniei revelează o cu totul altă înțelegere a vieții, o iubire ce se oglindește în iubirea dumnezeiască, hrănindu-se din ea totodată, și multă milostivire, „după asemănarea lui Dumnezeu”, semn al îndumnezeirii omului: „«Ce este inima plină de milă?» Și a zis: «Arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci și pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea și vederea lor fac să curgă șiroaie de lacrimi. Din mila multă și apăsătoare ce stăpânește inima și din stăruință, inima se micșorează și nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Și pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul, și pentru cele necuvântătoare, și pentru dușmanii adevărului, și pentru cei ce-l vatămă pe el, ca să fie păziți și iertați; la fel și pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. […] Și face aceasta din multa milostivire ce se mișcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.»”
(Sursa: Ziarul Lumina)