Chiar m-am înfuriat

Știți că nu am bune relații cu ștampila care pupă – mai mult sau mai puțin sincer – buletinul de vot. Fie că e vorba de alegerile locale, parlamentare sau prezidențiale, mă încadrez în acea categorie largă a românilor pe care-i doare drept în șpiț.
Ajungând – nu din vina mea! – ateu politic, mi-e totuna ce partid iese la socoteală cu șeptelul lui de parlamentari. Mi-e totuna, deoarece știu că la fel mă va hărțui inspectorul fiscal, la fel mă va jupui birocratul, la fel mă va scuipa între ochi judecătorul și polițistul, dacă voi ajunge pe laba lor. Nu mă privește deloc nici ale cui sunt deștele strânse pe sforile care deschid robinetele naționale, atâta vreme cât trăiesc într-un perimetru unde nimic nu se va schimba nici peste cinci, nici peste zece, nici peste un milion de ani. Regula sfântă în alegerile din România e că românii de categorie inferioară îi votează pe cei de categorie superioară.
Sunt unii care numesc poziția mea „pesimism”? Mie îmi place s-o numesc „realism”. Apropo: se propusese, la un moment dat, ca numărul parlamentarilor să scadă la 300. Eu cred că putea să scadă și la 30, fără ca randamentul Parlamentului să sufere. Sau chiar la șase – trei deputați și trei senatori -, fără să se simtă vreun neajuns. Ba cred că aceleași rezultate le-ar avea țara și dacă ar folosi numai un deputat și un senator, care în paralel ar putea îndeplini și rolurile de portari și de femei de serviciu ai clădirii respective. Asta așa, ca să mai facem economii, că țara e săracă.
De data asta altceva m-a enervat. Faptul că ori unul, ori altul – de la toate partidele – m-au îndemnat la vot. Pe un ton superior, pe un ton pedagogic, pe un ton iritat. Ca niște păstori care adună oile și le îndeamnă spre țarc. Chiar și președintele Iohannis a făcut-o, în stilul său înghețat bocnă în deplină frigiditate.
Chiar m-am înfuriat. Cine sunteți voi, mă, să-mi spuneți mie ce am de făcut? Eu vă zic cât și cum să furați? Nasoilor!