Chiar așa a fost!

Cârcotașii afirmă că apar prea multe cărți și de aceea… n-avem literatură! Hai să zicem că jumătate din totalul aparițiilor ar fi (și sunt!) pur și simplu proaste, iar un sfert inutile. Tot ar rămâne destul cât să justifice efervescența editorială de azi! Și, la urma urmei, dacă autorii își plătesc imprimarea și hârtia, nu văd de ce s-ar cuveni să ne alarmeze accesul neîngrădit la tipar – cu atât mai mult cu cât o „repede ochire” asupra situației din trecutul ante-revoluționar lasă loc unei mirări cât roata carului: „dom’le, chiar așa să fi fost cândva?” De regulă, vina se pune pe seama cenzurii, care, fie odată și odată spus, era ultimul prag și nu marele, adevăratul responsabil. Răsare, din când în când, câte o carte plină de surprize consacrată răposatei Direcții a Presei și Tipăriturilor, câte un articolaș acuzator ici-colo… și toate se referă la Cenzură cu C mare, ca unică instituție de represare a ideilor.
Ei bine, n-a fost deloc așa: în România, n-a funcționat o Cenzură, ci șaptezeci și șapte de cenzuri adiacente, subsecvente, colaterale, superpuse, juxtapuse, subînțelese, implicite ș.a.m.d. Unele întru totul stupide – ceea ce nu le făcea mai puțin periculoase – altele amical-contondente, dar și unele abia bănuite, întrezărite, inaccesibile. Destinul cuvântului scris își încâlcea firul într-o rețea orwelliană complicată și contorsionată, de care generația post-decembristă de scriitori pur și simplu n-are habar.
Capitolul I: PRE-CENZURA. Își închipuie cineva, astăzi, că, pentru “a ieși în lume”, orice text avea nevoie de aprobarea (cu ștampilă!) unui… cenaclu? De necrezut (acum), dar și Marin Preda și Paul Everac și Nichita Stănescu, erau obligați să prezinte editurii manuscrisul însoțit de un… referat al oricărui cenclu literar – putea fi și al Căminului Cultural din Belciugatele. Evident, formalitatea, emanată, se pare, chiar de la marele cârmaci, n-a luat-o în serios nimeni din sectorul editorial (la “Junimea”, făcuserăm rost de ditamai teancul recomandărilor în alb, pentru a scuti autorii de penibilul prezentării textului într-o ședință de cenaclu suprasaturat de veleitari și “tinere speranțe”).
Planul editorial, în cazul unei Case de presă din provincie (funcționau edituri la Cluj, la Iași, apoi și la Craiova și Timișoara) urma să primească mai întâi avizul Comitetului Județean de Cultură (evident – și “educație socialistă”). Totdeauna apăreau obiecții și sugestii… interesate. După care, se cerea aprobarea Secretariatului Comitetului Județean de Partid. Conta, desigur, nu substanța manuscrisului, ci prezentarea redactată în editură. Pălmașii din redacție se specializaseră în prezentări-lozincarde-beton, care, de regulă, nu prea aveau legătură cu realitatea cărții. Mai departe: Planul se trimetea la Serviciul Sinteză al Centralei Cărții. Care, la rându-i, tria și centraliza propunerile urmând a le trimite la Direcția literară a Consiliului Culturii (și, desigur, “educației socialiste”).
Toate forurile amintite mai sus veneau cu rigori proprii, “implementau” pile, rezervau prefețe și studii introductive pentru instructorii din sistem și, mai ales, verificau dacă așa-numitele “comenzi sociale” (“omul nou”, canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul ș.a.) se regăsesc în Plan. Figurau totdeauna, dar erau titluri “de ornament”.
Ultima etapă a pre-cenzurii: aprobarea Secretariatului CC al PCR. Nimeni n-avea acces la respectivul for, de unde și imposibilitatea aflării motivației în virtutea căreia cutare titlu dispărea din plan (la acest nivel, nu se adăuga, ci doar se operau tăieturi).
În materie de teatru, pre-cenzura era și mai terifiantă. Funcționa și aici obligativitatea stupidă a recomandării unui cenaclu. Proiectul de repertoriu era, apoi, “supus dezbaterii oamenilor muncii”. Adică, sculerul ori văcarul, ieșit ostenit și asudat din tură, era dus cu cârdul la Club, unde se întâlnea cu reprezentanții Teatrului. Aceștia îi vorbeau despre Büchner ori Pirandello, iar bieții făuritori ai bunurilor materiale erau cu gândul doar c-au pierdut rândul la jinduita coadă unde “se dădea” parizer pe buletin.
Repertoriul se propunea, apoi, spre aprobare Organizației de bază PCR din Teatru, spre a fi trimis, mai departe, la Direcția Teatrelor din CCES, la Secretariatul CC – mă rog, tot tacâmul… Acesta ar fi etajul I – PRECENZURA, în care instituția învinuită nici nu era implicată. Urma CENZURA propriu-zisă, dar și POSTCENZURA. Cu alt prilej, le vom evoca. Ca să se știe. A tipări o carte, acum, e floare la ureche. Altădată, ehei, ce trudă, ce aventură!