Cherchez la femme (XVI)

Ipocrizie.Secolul XIX. Secol ipocrit, care reprimă sexul, dar este obsedat de el. Interzice nuditatea, dar privește ipocrit prin gaura cheii. Înlănțuiește familia, dar promovează bordelurile. Pare că toate contradicțiile jocului amoros s-au coagulat în acea epocă. Ca întotdeauna, femeile sunt cele oropsite. Abia spre sfârșitul său, acest veac curios aduce în prim-plan un ingredient al dragostei, ignorat până atunci: plăcerea. Care se instalează în viața oamenilor o dată pentru totdeauna. L-am citat, aproximativ, pe Jean Corbin, un fin cunoscător al epocii. Este epoca jurnalelor, a confesiunilor romantice către amantul văzut ca o creatură celestă de tânăra fată, ea însăși un înger al purității și neprihănirii. Dragostea e o experiență mistică, ce se mărturisește doar când există lipsă, depărtare, suferință și se împlinește adesea doar printr-o simplă, diafană atingere. Psihologi și istorici se întreabă dacă nu cumva acest romantism angelic și exaltat este nu atât un reflex al realității cotidiene, cât o formă de exorcizare, de compensare prin imaginar a unor frustrări intime resimțite în viața de zi cu zi. Corpul femeii este – la propriu și la figurat – încorsetat, ascuns bine cu noduri, agrafe, butoane. Bărbații sunt înveșmântați în haine negre și gri, în formă de burlan. „Sexul acesta este în doliu”, scrie Baudelaire. Se practică o morală dublă: tânărul care îi face curte decentă fetei pure și nevinovate, frecventează cu asiduitate bordelurile. Pentru el există două tipuri de femei: îngerul și femeia de moravuri ușoare. Dualitatea caracterizează și percepția corpului feminin, simultan idealizat și degradat: „Ieri erați o divinitate, astăzi sunteți o femeie”, scrie Baudelaire după prima sa noapte cu doamna Sabatier. „Femeia – scrie Corbin – trebuie să se prefacă a fi o pradă și să nu mărturisească plăcerea. Louise Colet, care îl asaltează pe Flaubert într-o caleașcă și care face dragoste cu el într-un hotel mizerabil, își ridică apoi, vinovată, ochii spre cer, a rugăciune”. După un secol, Jean-Paul Sartre va scrie: „În 1846, o femeie din societatea burgheză, după ce se comportă ca un animal trebuie să se prefacă a fi un înger”. În consecință, în familie, practicile amoroase sunt strict reglementate: corpul este mereu ascuns – deși bordelurile au oglinzi pe pereți și tavane! – bărbatul nu e interesat de plăcerea soției. Poziția impusă e cea a misionarului, iar raporturile conjugale scurte, deoarece „astfel se favorizează conceperea”. Bordelurile se înmulțesc, iar activitatea lor este reglementată. Prin contrast, în păturile sărace, dragostea este trăită firesc, natural, liber. (C.S.)
Emancipare.Teama față de plăcerea feminină persistă până spre 1880, când se vorbește în premieră deschis despre „viața sexuală”. Odată cu publicarea unor cărți, precum „Doamna Bovary” ori „Nana”, romantismul slăbește, femeia nu mai este un înger, ci un pericol, ca și bolile venerice, ce devin obsedante pentru societate. Unele practici – cum ar fi homosexualitatea – denunțate până atunci doar de morală, capătă interdicții și justificări medicale, patologice. Penultimul „fin de siècle” aduce o mai mare libertate femeii: călătoriile cu trenul, vacanțele femeii singure, băile, favorizează aventurile. Între tineri se dezvoltă o nouă practică inedită – ce conciliază, reciproc avantajos, virginitatea, pudoarea și dorința – flirtul. Noul „cod romantic” ce va avea un viitor strălucit, alătură schimbului timid de priviri atingerea ușoară, apoi sărutările, mângâierile, pipăitul ce duce adesea la orgasm în lipsa coitului. Începe o nouă epocă, un nou erotism, se conturează un alt tip de cuplu, mai unit, mai deschis: femeia devine mai cunoscătoare și mai activă, bărbatul mai atent, mai generos. Egoismul masculin milenar bate în retragere. Contracepția se dezvoltă, mai ales prin întreruperea coitului. Senzualitatea împărtășită începe să se substituie clasicei sexualități genitale și rapide, având drept unic scop procrearea. Este o primă „revoluție sexuală”, cu un secol înaintea celei ce avea să cucerească lumea după 1960. (C.S.)
Bigamie.„Bigamia înseamnă a avea o femeie în plus. Ca și monogamia, de altfel…” (H.L. Mencken)
Amant.„Un amant o învață pe femeie ceea ce soțul ei îi ascunde.”(Balzac)
Triunghiuri.Treptat însă, sexul premergător căsniciei câștigă teren. Dacă în „La Belle Epoque” – în primul deceniu al secolului XX – o cincime din fete au relații prenupțiale, proporția atinge o treime în perioada interbelică și o jumătate în anii 1950. Cuplul conjugal (A. Corbin) începe să se erotizeze, sărutările și mângâierile devin mai pasionale și mai puțin ascunse în intimitatea alcovului. Chiar dacă nuditatea conjugală e încă timidă, preliminariile amoroase și preocuparea pentru satisfacția intimă a partenerei încep să pigmenteze un act sexual ce se desfășura înainte în mod primitiv, orientat fiind exclusiv spre satisfacerea rapidă a bărbatului. Legislația muncii influențează, la rându-i, moravurile: după 1930, datorită concediilor cu plată, femeile se duc la băi, la plajă, poartă costume de baie sau pantaloni pentru a urca pe bicicletă. Încet, încet, corpul va fi tot mai oferit privirilor. Dar pentru femeie plăcerea încă nu devine o revendicare afirmată, ci mai mult căutată, inclusiv prin adulter. Triunghiul ideal (căsătorie – sentiment – plăcere) începe timid să se contureze, dar între cele două războaie mondiale apare un nou fenomen de masă: multe cupluri se destramă datorită plictiselii. Adulterul relevă disfuncția cuplului, acuzată mai ales de femei: în perioada respectivă, femeile înaintează 75-80% din cererile de divorț. „Cuplul – scrie Laure Adler – ca o contopire a două singurătăți, închisă în sine, e o invenție unică a secolului XIX. Înainte, cuplul nu avea nici intimitate, nici spațiu privat, nu exista nici patul separat, ascuns vederii, nici alcovul conjugal. Cuplul și familia erau deschise. Burgheziei îi revine meritul de a fi introdus iubirea-pasiune în căsătorie, tărâm unde era necunoscută și adesea interzisă. Modelul cuplului ca entitate de sine stătătoare se răspândește în întreaga societate, pentru ca, în anii 1920-1930, căsătoriile din dragoste să devină regulă și nu excepție”.
Fidelitate.„Fidelitatea nu-i adesea decât o problemă de obișnuință.” (Michel Conte)
Alb.„Hârtia și femeia sunt două lucruri albe ce suportă orice.” (J. Lacan)