Voluptate.În secolul lui Descartes, observațiile atente și consecvente asupra naturii relevă un adevăr ce spulbera marele mit antic al iubirii: sexualitatea e o forță de nestăpânit, naturală (deci firească), o chestiune pur biologică, un impuls ce se cere detașat de noțiuni cultural-convenționale, precum familia ori fidelitatea. Trăiască biologia! Trăiască voluptatea! Trăiască adulterul! E doar aparent ciudat că, în plin secol XVII, raționalismul răpește iubirii profunzimea și seriozitatea și o transformă într-un simplu amuzament, într-un „modus vivendi”. Rigidele percepții asupra căsătoriei generează, prin reacție, acceptarea – aproape ca o normă socială – a legăturilor amoroase extraconjugale. În cercurile nobile, bărbatul are, pe lângă soție, o metresă, aflată cu aceasta în relații de respect și ajutor reciproc. Divorțurile sunt rare, adulterul devine regulă, aproape obligație. Ca opțiune interioară, bărbatul european este „profund divorțat”, ceea ce îi dă unui Voltaire prilejul să noteze: „Divorțul provine probabil din același timp cu mariajul. Cu toate acestea, eu cred că mariajul este mai vechi cu… câteva săptămâni”. Odată absolvită de obligația sacră de a asigura genealogia și perpetuarea blazonului soțului, soția are pretenții – acceptate – la „real sex”. În Franța, ea își numește amantul „petit maître”, în Italia „cavaliere servente”. Nobilele italience își garantează, prin contractul de căsătorie, numărul de amanți admisibil. Buna purtare pretinde ca amantul să-l considere pe soțul partenerei sale de erotism cel mai bun prieten și confident. Lesne, așadar, de înțeles, indignarea unui tânăr amant care îi reproșează soțului – încornorat de bună voie – lipsa de vigilență: „Domnule, soția dumitale ne înșală!”… Monarhii își permit chiar să își exhibe privilegiile: țarina Ecaterina a II-a a Rusiei are, asemeni predecesoarei sale Elisabeta, mai mulți amanți „oficiali”, de care – scrie cu umor un autor – „se folosește aidoma periuței de dinți din zilele noastre: dimineața după trezire și/sau înainte de culcare. Asemeni periuței de dinți, când «prestatorul este tocit», este schimbat fără regrete cu altul, nou”. La recepțiile oficiale, Ludovic al XIV-lea apare însoțit de regină și de amantele sale. Există chiar rangul de „maîtresse en titre” – femeia mai curtată și mai temută decât orice ministru – pentru obținerea și păstrarea căruia soții pretendentelor nu se dau în lături de la nici o concesie. Astfel că, integrat în tabloul epocii, Casanova – care își evaluează palmaresul la câteva mii de femei – pare un bărbat oarecare. „Modest”, el scrie: „Epoca noastră fericită nu mai are nevoie de târfe, pentru că disponibilitatea sexuală o găsești peste tot, la cele mai cuminți femei…”. Molière trăiește, simultan, cu trei femei, pentru a se însura, în final, cu fiica uneia din ele, ce putea să-i fie copil (situație repetată, după vreo trei veacuri, de „teribilul” Woody Allen, ce va încheia un mariaj fericit cu fiica femeii și partenerei sale de o viață, Mia Farrow…).
Ninon(de Lenclos). Azi ne poate părea surprinzătoare, șocantă, „filiația” spirituală între cultivata târfă de salon Ninon de Lenclos și… Voltaire. Ninon va inaugura prima generație a marilor metrese franceze: trei generații succesive din neamul ducilor de Sevigné – tată, fiu și nepot – au fost inițiate erotic de ea. Motiv pentru celebra scriitoare, membră a nobilei familii amintite, să-i înalțe elogii și să-i caute tovărășia. Ninon și-a pierdut virginitatea la 15 ani, prin prostituție, și – credincioasă propriei devize „dragostea este o patimă eliberată de orice obligații morale” – va „contabiliza” în următoarele două decenii de viață nu mai puțin de 4.959 de bărbați! Era încă atractivă în 1677, când, la 57 de ani, avea să fie invitată la Versailles de Regele Soare, pe care îl va fascina! Mai puțin cunoscut este faptul că la moartea sa, în 1705, bătrâna de 85 de ani lăsa toată averea sa fiului avocatului Arouet – viitorul filosof – „ce trăiește la iezuiți, pentru a-și putea procura cărți”. Spiritul cel mai proeminent al iluminismului este cumva, zic istoricii hâtri, creația unei curve, e drept că una stilată.
Voltaire.Voltaire însuși este, ca om, departe de imaginea pe care o viață închinată filosofiei ne-ar putea-o sugera. La 38 de ani, bărbatul rebel, rămas singur și cam… sărac după moartea protectoarei sale, contesa Fontaine-Martel, se îndrăgostește de Marchiza de Châtelet, o femeie cultă, căsătorită cu tolerantul ei soț ofițer, tocmai părăsită de doi amanți și autoare a unei tentative eșuate de sinucidere. Legătura va dura – într-un perfect „triunghi” conjugal, transformat, amiabil, într-un „patrulater” după apariția unui mai tânăr amant – până la moartea femeii, la vârsta de 43 de ani, ca urmare a complicațiilor, la nașterea unui copil ce va fi recunoscut, prietenește, de toți cei trei bărbați… Voltaire se va muta la Paris, unde va relua legătura amoroasă, mai veche, cu nepoata care îl îngrijea. Incestul nu punea probleme esențiale marelui gânditor…
Mariaj.„Mariajul reprezintă triumful obișnuinței asupra urii.” (O. Levant)
Castitate. „Regret că trebuie să recunosc că majoritatea femeilor care au excelat în spirit au eșuat la capitolul castitate.” (Elizabeth Montagu).
Concubinaj.„Și concubinajul a fost corupt. Prin… căsătorie.” (F. Nietsche)
Interes. „Doar dragostea este dezinteresată. Căsătoria, niciodată.” (F. Picabia)
