Cherchez la femme (6)

Deces. Ce ciudat! A muri înseamnă a părăsi Pământul; dar și a intra, mai profund, în el. Datină. Obiceiul de a trece pragul, în ziua nunții, cu mireasa pe brațe are vreo 2700 de ani vechime și vine de la răpirea sabinelor, de către romanii lui Romulus, dornici să-și întemeieze o familie. Daune. Dintr-un ziar am decupat un titlu de știre îngrijorător: „Un francez, obligat de instanță să plătească daune fostei sale soții pentru lipsă de sex”.Organ. ”Entuziasmul meu față de organul masculin este total și sincer și se află în centrul admirației mele, ca femeie. Nu mă uimește că el își poate modifica, rapid, volumul și consistența fizică. Știu că această metamorfoză ține de procese fiziologice și psihologice care pot fi descrise și explicate științific. Însă acest lucru nu-mi va diminua încântarea. Mai ales că știu din experiență că procesul poate să nu dureze…și că, oricum, el este unul delicat, fragil. Deoarece erecția este asemănătoare gândirii: gândirea ascunde toate conexiunile dintre neuroni și toate reacțiile chimice care o condiționează. Și nu se manifestă decît printr-un fenomen imaterial: limbajul. Erecția, dimpotrivă, își ascunde întreaga avalanșă de reprezentări, vise, sentimente, pentru a ni se prezenta nouă, femeilor, ca o mașinărie savantă, ce poate înfăptui acte de vitejie. Este departe de a fi un simplu reflex fiziologic. În felul lui propriu… organul masculin ne vorbește mult. Și eu – ca femeie – vreau să fiu numai ochi și urechi.” (Florence Ehnuel, Frumosul sex al bărbaților, Ed.IBU, 2010). Dans. Ea dănțuiește, ea-i goală, ea-i fragedă: un trup/ Ce frânge-se din șolduri lasciv; însă figura/ E-a uneia al cărei surâs, în floare – gura/ I-o schimbă, pe când ochii-i îmbie, nu corup,// Cu genele în tremur și galeși. Dulcea galbă/ A sânilor alene cu degetele-i lungi/ Și-o mângâie și-un freamăt de aripi roz prelungi/ Te-ndeamnă subsuoara să i-o săruți. E albă// Pe pântecu-i de blondă, ce urcă și, din nou,/ Coboară,-n timp ce negru-i, arahneean furou/ Foșnește-n jurul unui amant ce e și, parcă,// N-ar fi – pe care-n brațe ce unduie în cânt/ De țiteră divină, ar vrea să-i strângă, parcă,/ Făptura lui de ceață topindu-se în vânt. („Femeia care dansează”, Pierre Louÿs, trad. Șerban Foarță). Proverb. (Despre…”capul plecat..). ”Eu pe domnul Nae, până acum un an,/Îl știam că este mare Don Juan,/Căci era de lume foarte cunoscut,/Ca un crai din ăia, tare de temut./Avusese omul sute de metrese,/Și-a gustat din taina marilor succese,/Ani și ani de-a rândul, fără de rezervă,/De-a uimit o lume: cum de se conservă?/În serviciul acesta permanent de crai,/Căci la orice oră dacă-l întrebai,/Îți spunea că-i veșnic tânăr și ferice,/Și-aștepta o probă proaspătă să-i pice./Ah, dar asta merge până la o vreme,/Totuși vrând să-arate, că el nu se teme/De sentința vârstei, și că i-a rămas/Vlaga de pe vremuri când era el as,/A primit avansul, foarte insistent,/Al unei conițe cu temperament,/Una ce de-o lună tot umbla hai hui/Căci era nebună după… dumnealui,/Prea-i mersese vestea de cuceritor,/Cu superlative, dornic de amor,/Însă ea, conița, prea era setoasă/De-o, pardon, ședință cât mai furtunoasă,/Căci doar nu degeaba e o femeiușcă/Care-n chestii de astea… geme, țipă, mușcă,/Din talpă în creștet numai nervi și spumă,/Și ar vrea, firește, om solid, nu… gumă,/Unde să găsească partener la fel,/Și pe cin’ s-aleagă, dacă nu pe el,/Ea miza, naiva, pe aceste date,/Dar văzu, cu groază, că-n activitate,/Marele, ilustrul, falnicul Don Juan,/Curtezanul public, nu făcea un ban,/Că n-a fost în stare nici măcar să-nceapă,/Dar’mite să facă și-o anume treabă!/ Cea mai fost pe urmă, nici nu vă mai spun,/Că văzând că dânsul de nimic nu-i bun,/Și că pierde vremea stând la rendez-vous,/Ea să-nebunească și mai multe nu../Ca o apucată și-a intrat în furii,/ Și-așa, în netitr în neștire și-a dat drumul gurii,/Ce alai, ce ceartă, ce scandal cumplit,/L-a’njurat de mamă, l-a batjocorit, Și era atât de supra excitată,/C-a sărit la dânsul gata să-l și bată,/A-ncercat el bietul s-o mai liniștească,/Să-i explice, să se dezvinovățească…Dacă-n bătălie el n-n-a fost la-nălțime… N-a fost el de vină, chiar în întregime,/Și nu poartă singur musca pe căciulă,/Căci bunăvoință a avut, destulă./Dacă însă-n luptă arma nu ia foc,/Arma e de vină, soldatul deloc!/Ea până să creadă vorbele deșarte/Cum că din el vinovată este doar o parte,/S-a decis atuncea, după cum se spune/Să-i reteze vina, ca să se răzbune!/Cu-o mișcare iute, plină de mânie,/Înșfăcând o sabie dintr-o panoplie./Repezi tăișul, arma asasină/A trecut ca vântul, chiar pe lângă vină/Fără s-o atingă nici măcar un pic/Și nici el, nici partea, n-au pățit nimic!„ Morala : Știți pricina care l-a salvat pe Nae?/Capul ce se pleacă, sabia nu îl taie!” ( George Topârceanu. N.R. Poezie considerată licențioasă și interzisă la publicare aproximativ 25 de ani între, adică între 1965-90). Alegere. „Ei bine, cei douăzeci de ani diferență, orice s-ar spune, nu înseamnă nimic! Bineînțeles, la micul dejun sunt eu cu ridurile mele, el cu prospețimea sa, dar așa stau lucrurile. Dacă n-aș fi făcut această alegere, aș fi ratat șansa vieții mele.” (Brigitte Macron). Iepuraș. Iepurașul de Paște, mare vedetă în acele zile, este invitat cu soția în emisiunea lui David Copperfield. Magicianul scotea zeci de iepurași dintr-un joben. Iepurașul se uită uimit și îi zice soției: – N-a fost rău deloc, dar să știi că metoda noastră e mai bună!