Cherchez la femme (13)

Motto. Îmi place femeia care are un trecut… și bărbatul care are un viitor. (Oscar Wilde)
Vârste.Un bărbat a întrebat-o odată pe celebra curtezană Ninon de Lenclos, pe când ea avea șaptezeci de ani: La ce vârstă se sfârșește amorul… dorința… sexul? O, pentru asta trebuie să întrebați pe una mai bătrână! – răspunse ea.
Amant. ”O femeie nu-și poate alege un prieten mai trainic, mai discret și mai curat decât pe amantul celei mai bune ei prietene.” (Allenberg)
Hrană.”Fără îndoială, femeia este o mâncare demnă de zei, dar numai când n-o asezonează, cu condimente, diavolul.” (Calderon de la Barca)
Toaletă.”S-a observat că, dintre toate animalele, pisicile, muștele și femeile sunt acelea care își pierd cel mai mult timp cu toaleta lor.” (Ch. Nodier)
Romantism(vs căsătorie). Denis de Rougemont operează o subtilă distincție între iubirea romantică (de felul celei cântate de trubaduri) și căsnicie: el crede că deși iubirea romantică învinge numeroase obstacole, există totuși unul, esențial, în fața cărui se dovedește întotdeauna neputincioasă: durata! Iar căsătoria este, prin definiție, o instituție menită să dureze (altfel ce sens ar mai avea?). Putem, deci, vedea, în actuala proliferare – inclusiv prin cinematografie și televiziune – a iubirii de tip „romance” (sau, dacă vreți, telenovelă) una din cauzele – ori din efectele? – crizei actuale a căsniciei, mai ales în societățile „ghiftuite”? Întrebarea își are temei și rost, fie și doar dacă ne gândim la dezinvoltura cu care o tânără miliardară declara: „Este minunat să te căsătorești pentru prima oară!” (ea va divorța peste un an…). Tot autorul citat crede că „nu există, poate, domeniu în care omenirea contemporană să se dovedească mai nevoiașă decât cel al afectivității, lăsată în paragină, dacă nu chiar disprețuită de societatea noastră tehnico-științifică, ai cărei tineri se văd siliți să-și caute scăparea fie în evaziune, fie în întoarcerea la stadiul copilăriei sau al tribului – droguri, comunități hippie, viață sexuală în grup…Eroarea romantismului îmbogățit ce ne domină modul de viață constă în dorința subconștientă de a întemeia căsătoria pe iubirea pasională. Adică pe ceva ce o neagă de la început. O eroare mai puțin fatală – pentru că își poate găsi alternativă – este și cea de a încerca să înlăturăm conștient pasiunea din căsătorie”. Care ar fi – la jumătate de veac de la publicarea textului mai sus citat – percepția de azi despre rațiunile și „așteptările” unei căsnicii? Sondaje recente relevă că familia încetează să mai fie „refugiul împotriva vicisitudinilor existenței”: ea nu se întemeiază, ca în Evul Mediu, pe „exploatarea a două patrimonii reunite”. Atunci să fi devenit sentimentul pur liantul cuplului legal? Mă îndoiesc, de vreme ce o anchetă efectuată în rândul femeilor europene arată că majoritatea (51%) doresc „un soț bun și un cămin liniștit”. Doar 20% mărturisesc că speră să găsească dragostea conjugală. Deși – atenție! – 48% cred sincer în nevoia și în existența „marii iubiri”. Poftim de mai pricepe, „deșteptule”, îmi zic… Cine e de vină? Altfel spus, în dialectica zidită pe nisip mișcător a cuplului (căsnicie fără iubire, căsnicie asociată iubirii, iubire ce ignoră cuplul conjugal) unde ne aflăm, spre ce ne îndreptăm? Dau fuguța la ultimele studii și aflu că „familia, ca formă a socializării este – vrem sau nu – o unitate pe bază de interese sau de idealuri trecătoare, deoarece individul modern este mult mai conștient de propria lui propășire și confort; în mod reflex, el respinge constrângerile, limitele și sacrificiile pe care le presupune relația pe termen lung, căsnicia”. Georges Duby vede în căsnicia viitorului o preponderență a eu-lui asupra acelui noi conjugal. Un contract liber asumat, dar nu și în mod obligatoriu peren, o „înțelegere” ce devalorizează ideea de fidelitate. Nu te mai „instalezi” definitiv într-o căsnicie, ci o trăiești înțelegând – în sfârșit (n.a.) – că și celălalt, în speță femeia, „este o libertate”, aptă și legitimă oricând să-și revendice o „radicală alteritate”. Astfel concepută, conjugalitatea devine „domeniul incertitudinii”, conform definiției dată de Clausewitz războiului.
Argument.„Cel mai bun argument pe care femeile îl pot invoca în favoarea lor este că noi nu le putem ignora.” (Renaud)
Fericire.„Ceea ce numim fericire nu e altceva decât propria capacitate de a iubi viața.” (E. Rey).
Puritanism.În secolele XVI-XVIII, în Italia, adulterul se pedepsește cu închisoarea, ceea ce nu se întâmpla în Evul Mediu. Statul birocratic inventat de Vechiul Regim dorește să impună o rigidă disciplină sexuală, la fel cum impune și una fiscală. Cei care abuzează de minori sunt condamnați la moarte, pedeapsă la care poate ajunge, în 1589, în cetatea Fermo, și cei ce sărută în public o femeie căsătorită sau văduvă. În Anglia lui Cromwell, femeile – dar nu și bărbații! – vinovate de adulter erau condamnate la moarte. Pretutindeni în Europa, delictele sexuale și atentatele la pudoare erau sever reprimate. Iată că Renașterea își pierde – în materie de sexualitate – aura de farmec, veselie și grație pe care i-o atribuim. D. Simonnet numește chiar „cruciadă teroristă” vasta acțiune moralizatoare ce cuprinde întregul vechi continent. Dacă, de pildă, prostituția era înainte tolerată, acum această practică este prohibită: în Londra secolului XVI, prostituatele sunt pedepsite cu lovituri de bici, iar în veacul următor se întocmesc liste negre pentru a fi cunoscute „femeile dezmățate”. Peste 10.000 de femei vor fi deportate în secolul al XVIII-lea în America pentru „comportare indecentă”. În vremea lui Ludovic al XIV-lea, oricărei fete surprinsă cu soldații în apropiere de Versailles i se taie nasul și urechile. Libertinajul sexual al secolului XVIII – reflectat de promiscuitatea ce domnea în rândul claselor superioare – nu e decât o reacție a elitei contra reformelor rigoriste. Biserica și Statul reușesc să-i controleze doar pe oamenii din popor; aristocrația consideră un privilegiu rezervat doar ei trăirea sexualității fără inhibiții, atât în culise, cât și în public. Este epoca unui Casanova, a unui Don Juan, dar și a unui Sade ce a dus delirul la maximum. Libertinajul, o apologie a plăcerii individuale, devine o modă. Acesta va fi însă abolit de Revoluție și anulat total de Restaurație, care va genera o generație credincioasă până la dogmă, rigoristă și bigotă. Rousseau va sesiza și va ilustra perfect contradicția între elogierea importanței individului și sacrificarea acestuia în fața colectivității. Biserica va sprijini subordonarea individului de către social. Sexualității i se va pune iar, pentru o bună bucată de vreme, „căpăstru”…