Cherchez la femme (11)

Despre gelozie
Temeri. „Poate fi iubire fără gelozie, dar niciodată fără temeri.” (Cervantes). Gelozie. ” Iubirea pasională își asociază dorința de posesiune exclusivă, sursa primară a geloziei. În cartea «Bărbații și femeile», un fermecător dialog între Bernard Henry Levi și Françoise Giroud. Întrebat de ce întotdeauna dragostea descrisă în romane este atât de oarbă, Levi afirmă: «Răspunsul este la Proust. În iubire, totul este în spirit, nimic în obiect. Marea, eterna greșeală a oamenilor este de a pune în persoana iubită ceea ce, de fapt, nu există decât în mintea persoanei care iubește». Împlinirea e căutată în ideal, în visare și nu în concretețea celuilalt. De aceea, printr-o mulțime de mecanisme, generate de teama de a nu-l pierde – dar nici «împărți» cu altcineva – pe celălalt, încercăm să-l «legăm» de noi cu orice preț. Chiar cu cel al… pierderii, uciderii iubirii. Astfel, îi negăm celuilalt libertatea, inclusiv aceea de a ne putea alege, de a rămâne mai mult alături de noi. Neîncrederea, teama, generează opusul duratei: efemerul. Ca urmare, iubirea poate funcționa, respira, trăi doar asociindu-și mereu și mereu «drogul» noutății, al schimbării: ce altceva exprimă mitul lui Don Juan decât suprema ratare masculină, neputința (impotența?) de a găsi femeia nici după posedarea a o mie de femei…” (C. S.). Absență. „Gelozia pricinuită de o femeie e mai chinuitoare în absența, decât în prezența ei”. Voi folosi această afirmație a lui Garabet Ibrăileanu – un (încă) insuficient relevat cunoscător al iubirii și „demonilor” ei – pentru a lărgi, mod necesar, aria discuției despre sfâșietorul sentiment al lipsei de „posesie totală” a ființei iubite. Boală? Infirmitate? Obsesie? Pandant necesar al iubirii totale? Interogațiile enunțate încearcă să definească gelozia… Fără a o acuza/scuza/clasifica, ne-am propus aici să îi deslușim resorturile, și să îi găsim – vai, doar teoretic! – leacul. Autorul „Adelei”, părintele Garabet, scria, desigur, despre absența, despre lipsa fizică a „obiectului frustrării”, femeia. Dar ce ar fi să încercăm să pătrundem în jungla – cu atât mai înfiorătoare cu cât e populată de fiare sălbatice, necunoscute, de „specii” masculine adverse, devoratoare ale minții și sufletului unui bărbat îndrăgostit, ce îi reproșează iubitei sale „trecutul său”, atingerile, sărutările, penetrările, orgasmele tinereții… Dacă gelozia proaspătă, activă și actuală, „frica de celălalt” poate fi înțeleasă și chiar atenuată – inclusiv prin „centura de castitate” (greu de purtat de către femeie, generatoare de efecte diametral opuse) a reprimării și subjugării conjugale, ei bine, cu adevărat (sin)ucigașă, de iubire, încredere și viitor mi se pare gelozia retroactivă. Obsesia de a o poseda, anulând retroactiv (supremă utopie!) trecutul, trăirile intime ale femeii iubite…” (C. S.). Virginitatea (ca reproș…inutil, tardiv). „Gelozia este adesea sentimentul unei ființe slabe, lipsite de apărare, care se agață disperată de ceea ce are. Dacă ea rămâne fără «obiectul iubit», vede în fața ei un gol imens, pe care nu va izbuti niciodată să-l umple. Rezistă geloziei doar bărbatul care știe că, dacă ar fi înșelat, ar găsi în preajmă, în aceeași clipă, două-trei femei dispuse să-l iubească și pe care le-ar iubi, poate, și el. Nu ne putem imagina un Don Juan gelos…». «Sunt bărbați pe care femeile nu-i înșeală. Dar pot cunoaște și ei gelozia: femeia pe care o iubesc a fost a altora înaintea lor. Teribil gând pentru un îndrăgostit… Gelozia retrospectivă și gelozia clipei prezente au aceleași caracteristici. Ești iubit; iubești la rândul tău. Ești în culmea fericii; plutești în empireu…Visezi la adorabila ta iubită. Și brusc, un gând perfid ți se strecoară în minte: «Nu era virgină când am cunoscut-o!». Atunci o vezi în minte cum se dezbrăca pentru celălalt, pentru primul, cunoscut sau necunoscut, care a posedat-o, sălbatec, nesătul, egoist, înaintea ta. Fusta, corsetul, cad pe rând…Ea continuă să se dezbrace…Acum e în picioare, cu umerii goi, lenjurile ușoare cad, apoi își scoate ciorapii…Lui nu pare să-i placă atingerea lor, vrea să-i simtă, să-i posede carnea, da, carnea, din cap până-n picioare. Dar, iată că îl vezi în minte, în sfârșit… El o privește, excitat. Și cu ce ochi, Dumnezeule! Tu nu mai suporți! Vrei să fugi! Dar unde? Niciunde… Deschide ochii, închide-i – totuna, scena continuă…Bărbatul se apropie de ea…Ai vrea să fii mort, dar trebuie să mergi până la capăt, orice-ar fi… Și iată că iubita, singura pentru care merită să trăiești, își întinde pe pat trupul superb pe care l-ai acoperit de mii de ori cu sărutări…Apoi, ea îi cedează, țipă de plăcere…Și încă nu s-a sfârșit, nu încă…Tu urli de durere, vezi totul, cu o precizie cumplită…» «Această formă de gelozie e poate cea mai gravă, mai rară…Și de asemenea cea mai crudă. Un bărbat care iubește o târfă nu este chinuit de gândul că ea a avut cinzeci de amanți. Dar ce poți face în fața acestui fapt brutal: femeia pe care o adori nu a ajuns în patul tău virgină! Te lovești de absolut. Nu-ți stă în putere să schimbi ceva. Stăpânirea de sine nu-ți folosește la nimic. Te lupți cu o fantasmă mult prea reală, care poate, când vrea, să-ți forțeze ușa, să-ți intre în casă și să te tortureze după bunul ei plac”. Unde te duc toate acestea? La căutarea virginei neatinse. Dar nici aici nu poți găsi garanții imuabile, certitudinea fidelității, ci poate doar satisfacerea orgoliului gregar «de a fi primul». Dar nicidecum, nu obligatoriu și «ultimul». Dimpotrivă…” (Claude Anet, Note despre amor, 1935).