Cheia vieții creștine

Cei ce vor să înfăptuiască o viață creștină în chipul cel mai frumos trebuie să se îngrijească întâi de toate, cu toată sârguința, de partea cugetătoare, deosebitoare și conducătoare a sufletului, ca întărindu-și puterea de deosebire a binelui și a răului, și despărțind patimile care au intrat împotriva firii, de firea cea curată, să viețuiască fără să se poticnească, folosindu-se de puterea deosebirii, ca de un ochi, și rămânând curați de pornirile spre păcat. Căci voia sufletului este să păstreze mădularele trupului neîntinate de vătămare din partea simțurilor, să se păzească pe sine de împrăștierile lumii și să-și străjuiască inima, ca să nu-și întindă în lume mădularele gândurilor ei, ci să le strângă din toate părțile și să le adune din grijile și din plăcerile de jos. Și când vede Domnul pe cineva viețuind astfel și păzindu-se și supraveghindu-se pe sine cu frică, hotărât să-I slujească Lui, îi întinde și ajutorul harului Său. Dar ce va face Dumnezeu cu cel ce se dă pe sine de bună voie lumii și umblă după plăcerile ei ?
Întorși la curăția străveche
Cele cinci fecioare care au privegheat și și-au luat cu ele acel untdelemn străin de firea lor în vasele inimii – iar acesta este harul Duhului – au putut să intre cu mirele în cămara de nuntă. Iar celelalte, cele nebune, cele rele, cele care s-au bizuit pe firea lor, n-au privegheat, nici nu s-au sârguit să-și agonisească acest untdelemn al veseliei în inimile lor încă pe când erau în trup; ba oarecum au și adormit în lipsa de grijă, în moleșeala și părerea de sine a dreptății. De aceea li s-a închis ușa de la cămara de nuntă a împărăției. Căci e vădit că erau ținute de un lanț oarecare al lumii și de-o prietenie față de ea, întrucât nu-și dăduseră dragostea lor desăvârșită și ardoarea lor Mirelui ceresc.
De fapt, sufletele care caută ceea ce e străin firii, sfințenia aceasta a Duhului, și-și aprind toată dragostea lor pentru Hristos, acolo umblă, acolo se roagă, acolo cugetă, acolo meditează, despărțite de toate celelalte. Căci cele cinci simțuri ale sufletului: înțelegerea, cunoștința, discernământul, răbdarea și mila, dacă primesc harul de sus și sfințenia Duhului, se fac cu adevărat fecioare înțelepte. Iar dacă sunt lăsate în firea lor, se află cu adevărat nebune și se vădesc ca fiice ale lumii și ale mâniei. Precum păcatul e străin de firea noastră, dar odată ce furișat prin căderea primului om l-am primit în noi, ni se face cu vremea ca și o fire, tot așa se cuvine prin acest lucru străin de firea noastră, adică prin darul ceresc al Duhului, să fie alungat iarăși păcatul din firea noastră și să fim întorși la curăția străveche. Căci de nu vom face aceasta prin multă rugăciune și credință, prin luare-aminte și prin întoarcerea de la cele ale lumii și de nu se va sfinți firea noastră, întinată de păcat, de către dragostea aceea care este Hristos, și de nu vom rămâne până la sfârșit necăzuți de la poruncile Lui dumnezeiești și preschimbați, nu vom putea dobândi împărăția cerească.
„Dumnezeul nostru este foc mistuitor”
Vreau, zice, să spun, după puterea mea, un cuvânt subțire și adânc. Domnul cel nesfârșit și fără trup Se face pe Sine, din bunătate nemărginită, trup; și se micșorează, cum ar zice cineva, Cel mare și mai presus de ființă, ca să Se poată uni cu făpturile Sale înțelegătoare, adică cu sufletele sfinților și cu ale îngerilor, ca să fie în stare și acestea să se împărtășească de viața nemuritoare a dumnezeirii Sale. Cu trupul întreg s-a unit sufletul, pentru că prin el își împlinește toate lucrurile câte vin în viață. În acest fel și bunătatea negrăită și neînțeleasă a lui Hristos se micșorează și Se face pe Sine trup și Se unește cu sufletele credincioase și iubite de El și le cuprinde și se face, după cuvântul lui Pavel, un Duh cu ele, ca astfel de suflet să vieze și să subziste în dumnezeirea Lui și să ajungă la viața nemuritoare și să se desfăteze de o plăcere nestricăcioasă și de o slavă negrăită.
Unui astfel de suflet, zice, i se face Domnul, după cum vrea, când foc, care arde tot răul ce s-a furișat în el, cum zice și Proorocul: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”, când odihnă negrăită și netălmăcită, când bucurie și pace, care îl încălzește și-l învăluiește. Numai să se sârguiască să-L iubească pe El și să se dăruiască purtărilor celor bune și se va vedea prin experiența însăși, prin însăși simțirea sa atingându-se de bunătățile negrăite „pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit”, de toate câte le va face Duhul Domnului, fie spre odihnă, fie spre bucurie, desfătare și viață, sufletului care se arată vrednic de Acela. Căci se face pe Sine trup, precum spre mâncare duhovnicească, așa și spre îmbrăcăminte și spre frumuseți nepovestite, ca să-l umple astfel cu veselie duhovnicească. „Eu sunt, zice, Pâinea vieții”; și „Cel ce bea din apa pe care Eu voi da lui, se va face lui izvor de apă săltătoare spre viață veșnică”.
Așa s-a arătat Dumnezeu, zice, și fiecăruia dintre cei sfințiți și sfinți, precum I-a fost voia și precum a fost de folos celui ce-L vedea. De pildă, altfel lui Avraam, altfel lui Isaac, altfel lui Iacov, lui Noe, lui Daniel, lui Moise, lui David și fiecăruia dintre Prooroci, micșorându-Se pe Sine și făcându-Se trup, cum s-a zis, preschimbându-Se și arătându-Se celor ce-L iubesc pe El, nu precum este, căci e neîncăput, ci după putința lor de a-L încăpea, pentru multa și neînțeleasa dragoste pe care o avea față de ei.
(Ionuț BURSUC, www. ziarulumina.ro, va urma)