Iată radioscopia unei ispite. Eu intru la Carrefour în Brașov să cumpăr ceva ieftin de mâncare. Schimb niște Euro la BRD și văd, în fața ghișeului băncii, un magazin de duplicat chei. „Chei cu CIP”, spune reclama. Sunt scumpe cheile cu CIP. Iar dacă ai numai una, cum am eu, și o pierzi, refacerea ei te costă mai mult decât să îți faci o dublură.
Intru să văd de preț. La Humor îmi propusese un „cheist”, dacă pot spune așa, să îmi facă o cheie cuo sută cincizeci de lei. Aici e mai mult: două sute șaizeci. Dar omul de la tarabă îmi cere să-i arăt cheia să vadă dacă poate fi duplicată. Nu prea vreau să i-o dau. Oricum, ideea de CIP mă indispune teribil. I-o arăt, doar. Dar el o apucă de îndată și o bagă într-un aparat. „Poate fi făcută”, îmi spune. Dar în mintea mea satana a clocit deja gândul cel viclean: „Dacă mi-a dezactivat-o?”
Îmi fac cumpărăturile, apoi merg la mașină, pornesc și mă duc până la Livada Poștei, în centrul orașului. Găsesc un loc de parcare fără plată, undeva în spatele parcului din spatele Bibliotecii Județene, o sută de metri în sus pe drumul spre Poiană. Un loc de parcare la umbră, fără plată. Excelent. Când să închid ușile, observ că nu mai am închidere centralizată. Nu se mai închid toate deodată. Le închid manual, dinăuntru, iar cu cheia închid doar ușa șoferului. „S-o fi dezactivat ceva la atelierul de multiplicări de chei de la Carrefour?” Ideea asta prinde să-mi încolțească în minte. Mă duc la un Internet Cafe, sperând să nu fie nimic, apoi mă întorc la mașină. Dar cheia mea nu mai e în stare de nimic. Deschide mecanic ușa șoferului, iar apoi, băgată în contact, nu aprinde niciun bec de pe bord. Ideea din capul meu crește: „cei de la Carrefour au băgat cheia mea în aparatul lor și au dezactivat-o, făcând-o să se comporte ca o cheie fără CIP”. Iau un taxi și mă duc la Carrefour, la ieșirea dinspre Noua a orașului. Zece lei. Îi explic băiatului de la atelierul de duplicat chei că aparatul lui mi-a dezactivat cheia. Ideea asta a crescut mare și fixă în mintea mea. Îmi spune că așa ceva nu se poate. Aparatul lui doar citește CIP-urile, nu le și dezactivează. Nu e foarte convingător, dar nu am ce să fac… Plec, dar îl ameninț că voi suna la poliție. Și gândul care s-a perpelit bine în mintea mea plus ceva din atitudinea lui mă îndeamnă să o și fac. De la 112 sunt îndrumat către Protecția Consumatorului și sun și acolo. Sunt îndemnat să ajung la o înțelegere cu „agentul comercial”, pentru că nu am nici o dovadă în cele pe care le spun.
Văzându-mă că tot sun, în fața magazinului, băiatul care lucrează acolo sună și el pe cineva, probabil patronul, explicându-i situația. În cele din urmă plec din nou la mașină. Nu știu dacă voi rezolva ceva, dar nu am ce face aici. Găsesc în fața Carrefourului un taxi. Omul mă duce la mașina mea. Alți zece lei. Când suntem aproape acolo, îi povestesc situația. Curios, vine cu mine la mașină. Vede că ce îi spun eu e adevărat, cheia nu face să se aprindă luminile de pe bord, așa că reușesc să plantez ideea mea și în mintea lui. Îl rog să vină cu mine înapoi la Carrefour și să-mi fie martor. Vine. Alți zece lei. La Carrefour mai găsim un tânăr, care pare șeful celui dintâi. Îi povestesc și lui cum mi-a luat colegul său cheia din mână împotriva voinței mele și cum cred că mi-a dezactivat-o. Dar el face la fel, îi ia cheia din mână taximetristului și o bagă în aparat, apoi ia din nou cheia mea. Aparatul lor spune că am o cheie funcțională. „Alta trebuie să fie problema”, îmi spune. Iar după ce îi spun că nu mi se aprind nici măcar becurile pe bord când învârt cheia, tânărul cel nou venit îmi spune: „A! Înseamnă că nu mai aveți baterie!”
O idee nouă, care pare mai plauzibilă decât cea a dezactivării cheii, mai ales că aparatul lor când primește cheia mea arată un cod lung. Șoferul de taxi îmi confirmă că și lui i se pare mai aproape de realitate ideea asta. Ne întoarcem la mașină. Alți zece lei. Ridicăm capota și… surpriză! Una din bornele bateriei e sărită. După ce o punem la loc, cheia se… „reactivează”. Halal să-mi fie!, îmi spun. Și săracii băieți, cât i-am mai boscorodit! Sun la Protecția Consumatorului și le spun că a fost prostia mea. Apoi mă duc la Carrefour și le iau băieților zece cutii de bere. Și îmi e o ciudă grozavă pe mine, că m-am lăsat dus de nas de gândul cel rău. Și nu doar o dată mi-a trecut prin minte să mă opresc să mă rog. Dar nu am făcut-o când ar fi trebuit. Am spus un „Tatăl nostru” doar la penultima cursă de taxi, când celui nou venit la atelier i-a venit ideea salvatoare. Să nu ne lăsăm prinși de gândurile de învinovățire a celorlalți cu care diavolul încearcă să ne deturneze mintea și să ne fure liniștea.
de Marius IANUȘ
