Charlie Hebdo și libertatea presei

„Libertatea nu înseamnă «Fă ce vrei!», ci «Fă ce vrei» – în aceste limite“. Sunt cuvintele starețului Sofronie de la Essex. Și cred că pot fi un bun îndreptar în orice acțiune care clamează dreptul la libertate. Invocarea acestui drept, la libertate absolută de exprimare, în presă de pildă, nu înseamnă acordarea dreptului la ofensă, la profanare, la nerespectarea însemnelor, simbolurilor sau personalităților care aparțin unei religii sau alteia. Atacul terorist de zilele trecute asupra redacției ziarului parizian Charlie Hebdo, soldat cu 12 morți și 11 răniți, a șocat pe toată lumea. Comunicatul Patriarhiei Române referitor la acest eveniment condamnă acest atac, deoarece o crimă comisă în numele lui Dumnezeu este o negare a religiei ca factor al păcii spirituale și sociale. Tema de reflecție a acestui editorial se referă la libertatea presei.
„Noi respectăm credinciosul, dar nu neapărat și conținutul credinței sale“, afirma Timothy Garton Ash, directorul platformei online Free Speech Debate (Dezbaterea pentru libertatea cuvântului) din Marea Britanie într-un interviu luat lui Mark Thompson, fostul director general al celebrei televiziuni britanice BBC. Pornind de la cuvintele de mai sus, ne putem întreba: este acesta un principiu corect? Până unde se poate merge atunci când descriem într-un anumit fel, inconvenabil cel mai adesea pentru membrii unei comunități religioase, un personaj sau o credință religioasă? Care sunt criteriile care ar trebui să reprezinte bariera dincolo de care lucrurile se transformă în blasfemie și sacrilegiu? Teama de posibilele violențe sau bunul-simț în cazul celui care încearcă să scrie urât la adresa religiei, oricare ar fi aceasta?
Atunci când ajungem să vorbim despre religie, cel puțin în presă, lucrurile sunt complexe. De ce? Pentru că toți oamenii care au convingeri religioase sunt realiști în ceea ce privește credința lor. Cu alte cuvinte, credința lor se referă la lucruri în spatele cărora există o realitate obiectivă. Prin urmare, o declarație sau un act blasfemiator poate răni sentimente sau chiar înfuria din cauză că se împotrivește credinței unei comunități religioase. Ofensa este un act de sacrilegiu împotriva lui Dumnezeu sau a unei personalități religioase și ea face rău lumii prin ea însăși, fiind la fel de atroce ca agresarea unor ființe umane. Cel ce scrie injurios la adresa religiei trebuie să fie atent la sensibilitatea publicului căruia i se adresează și pe care-l poate leza în ceea ce are el mai scump, credința sa. Este rezonabil, dacă luăm o caricatură sau o comedie cu personaje sau materiale religioase, să ne întrebăm dacă gradul la care poate fi considerată insultă – ca să zicem așa, cu scopul de a-i face pe oameni să râdă și de a-i distra – este justificat de expresia artistică intenționată. Dacă ambiția creativității și realizarea efectivă a unui program justifică nivelul la care oamenii s-ar simți insultați de acesta, este bine să renunțăm la demersul nostru. Conștiința faptului că există o limită sau o zonă în care tu ca jurnalist ești nevoit să începi a cântări vorbele sau gesturile tale nu poate fi decât un semn de normalitate.
Nemulțumirile publicului cu anumite convingeri religioase nu reprezintă o declarație de genul: „Sunt degradat și profund umilit prin afirmația că doi plus doi fac cinci“. Nu. Religia, așa cum este ea trăită, nu se referă pur și simplu la un fel de interacțiune de genul doi plus doi egal patru comparativ cu doi plus doi egal cinci. Este aici o experiență simțită cu o mare încărcătură emoțională. Presa și libertatea de exprimare vor avea astfel doar de câștigat, respectându-și publicul și convingerile lui.
(Augustin Păunoiu)