Cezar-Dracula!

Primesc, pe internet, trei imagini bizare, toate cu aceeași legendă: „Cezar Ivănescu în rolul lui Vlad Țepeș”. Măi, să fie! Niciodată poetul Cezar Ivănescu, ultimul director al Editurii „Junimea” (călătorit în cealaltă lume din pricina unei culpe medicale cu ancheta rămasă în coadă de pește) nu mi-a vorbit despre vreo apariție a sa în cinematografie. Dar uite-l, chiar el e, absolut inconfundabil, în pofida machiajului și a vestimentației de epocă. Figura lui Țepeș, asociată sau nu cu tenebrosul personaj Dracula, a fost destul de tentantă pentru cinematografia română, unde figurează cel puțin două pelicule izbutite: aceea a regizorului Doru Năstase (1979), cu Ștefan Sileanu în rolul titular, și, parțial, episoadele din „Mircea” (1989), film regizat de Sergiu Nicolaescu, în care apare Țepeș copil (anacronism evident pentru domnia lui Mircea cel Bătrân…)
De unde și până unde Cezar Ivănescu în postura lui… Dracula? Și, totuși, nu-i o informație falsă; în cele din urmă, am găsit pelicula cu pricina (un documentar în patru episoade) tocmai pe site-ul spaniol „Hispavista”, încadrat la categoria „erotismo”. Probabil, viclenie publicitară, fiindcă nici o adiere de erotism nu bântuie cele patru filmulețe destinate străinătății, vorbite în engleză și comentate de doi anglo-saxoni: prof. Raymond McNally, autorul cărții „Dracula, prințul cu mai multe fețe” și dr. Colin Imber, de la Universitatea din Manchester.
În ansamblul său, documentarul regizat de Petru Maier-Bianu se vrea doar „un pretext pentru un posibil traseu turistic” – ceea ce și este. Adică, nimic mai mult decât interioare lugubre la castelul Bran, „ruinuri” cât cuprinde, reproduceri de stampe și caligrafice peisaje montane scăldate-n ceață și mister. Toate traversate simandicos de preumblările lui Cezar, când cu pas de voievod îngândurat, când de stafie a castelului.
Aflăm dintr-un interviu („Kaghemusa”, dec. 1996) că poetul n-ar fi la prima tentativă întru Dracula. A mai filmat, în 1994, cu o echipă de cineaști germani interesată de marile legende ale Europei. Și atunci și acum, distribuirea s-a datorat, după cum explică Cezar cu un cuvânt creat ad-hoc, „crunteții” figurii sale. Nici n-a mai considerat necesar să arboreze mustățile de rigoare ce ornează știutul portret de la Curtea Veche, „fiindcă, oricum, fața mea era cu adevărat înspăimântătoare”. Cinstit vorbind, nouă nu ni s-a părut niciodată c-ar putea speria firile slabe, poate fiindcă ne-am prea obișnuit să conjugăm trăsăturile acelui chip deloc… îngeresc cu virtuțile interioare ale personajului, de-a dreptul fermecător când ajungeai să-l cunoști cu adevărat. Discreția păstrată asupra acestei aventuri cinematografice a unui om-spectacol (amintiți-vă reprezentațiile lui scenice, incursiunile muzicale și nu numai) am senzația că s-a datorat unui apăsat sentiment de insatisfacție. Și-a dat seama că-i un documentar înfiripat după tot rețetarul și cu toate poncifele genului.
Nu se putea să nu înceapă, pe coloana sonoră, cu acordurile „Carminei Burana”, piesă pe care toți ageamiii și urechiștii o asociază fie cu tenebrosul, fie cu maiestuosul, și, de fapt, e-o veselă satiră a moravurilor de la 1200, în bună măsură valabilă și astăzi. Apoi, cred că l-a deranjat prezența celui de al treilea comentator, Prințesa (?) Briana Caradgea, prezentată, în subtitrare, drept… „descendentă a lui Vlad Țepeș”!! De ce nu direct a lui Buerebista? Fiica Tandei Caragea, cu tată american, și-a construit o biografie de operetă (nici măcar Briana n-o cheamă în acte!) a luat ochii românilor naivi cu tupeul de zile mari, erotismul vulcanic (inclusiv homosexual), cu trăsnăile de genul organizării propriului parastas și cu amorurile de scurt metraj încheiate periodic la tribunal. Poftim, descendentă a unui domnitor muntean! Unde ești, tu, Țepeș, Doamne!”
Altfel, cine-cutezanța lui Cezar se cuvine înrămată printre neliniștitele căutări ale artistului total, mereu tentat să descopere și să încerce alte și alte modalități de exprimare, în ideea că „tot ce ține de artistic nu mi-e străin.”