Electricitatea, combustibil nevăzut, care curge-n casele noastre miraculos prin țeava astupată a sârmelor, e, fără îndoială, una din minunile inteligenței, detașându-ne vizibil de furnică, moluscă și șoarece, specii creator subalterne. Electricitatea, pentru a incendia becul și a face purici în televizor, unde avem privilegiul să-l vedem pe domnul Băsescu, trece nu numai printr-o instalație de sârme, ci și printr-o administrație la fel de abundentă care îți trimite ciclic factura. Dacă nu plătești cu promptitudine, îți astupă uruitul molcom al frigiderului și îți confiscă biletul la spectacolul președintelui care-și dansează, cu o dragoste revigorată, nevasta.
Aseară, aflându-mă la țară, electricitatea a sucombat brusc, la jumătatea șutului spre poarta belgienilor, expediat de Nicoliță. Microbistul din mine a luat foc. Am alergat spre prize, tablou de comandă, stâlpi. Nimic. Bezna, care s-a instalat victorioasă peste jumătate din sat, ne-a retrimis în Evul Mediu.
Caut, cu un muc de lumânare, mobilul, uitat în nu știu ce buzunar. Aflu în sfârșit deranjamentele Electrica, sun. Sunt agitat și nervos, insultat în trebuințe. Au murit frigiderul, becul din curte, hidroforul, căldura, apa, aerul. Deranjamentele de la Electrica, cea care-mi gospodărește în regim privat confortul, taxându-mă în consecință, îmi notează, prin vocea unui bărbat calm, oful și-mi spune că nu se poate interveni în această seară și nici în această noapte. De ce? – sar eu. N-aveți echipe de teren? Avem, zice imperturbabil omul, dar nu pentru sate. Avem doar pentru orașe și nici acelea toate. Doar pentru orașele mari acționăm non-stop. Satele sunt locuite tot de oameni, semnalez eu jenat. Avem primărie, biserică, școală și șapte mii de locuitori vii, notați în catastife. N-am timp de glume, mi-o scurtează funcționarul Electricii. Nu riscăm trimiterea unor echipe noaptea, pe toate văgăunile. Și apoi e și o chestiune de rentabilitate.
Nu-mi vine să cred urechilor. Mă enervez atât de tare, încât rămân mut. Deci eu, țăranul, nu sunt rentabil. Banii mei, egali pe kilowatt cu ai citadinului, put a balegă și nu-s recunoscuți de Banca Mondială. În plus, stând în „văgăuni”, risc viața muncitorilor Electrica, fragili în dotările lor de scară și frânghie.
N-am apucat să-l înjur pe amploaiatul Electricii, recomandat Iordache. Inutil să-i reamintesc că în sate s-au născut Eminescu la Ipotești, Brâncuși în Hobița Gorjului, Creangă la Humulești. Un sat vecin a dat, într-o jumătate de secol, doi președinți de academie. Electrica e surdă. Zeul ei e rentabilitatea, iar zelul ei ține de plata la timp a facturii. În rest, beznă peste noi.
În Elveția m-a mirat apariția stranie, de-a lungul autostrăzii Lausanne, a unui uriaș parapet din beton, ca o acoladă și ca o paranteză în dreptul unor case. Părea perfect inutil. Ce e ăsta? – întreb. Un monument? E, îmi spune elvețianul însoțitor, protecția fonică pentru săteni. Să nu-i deranjeze zgomotul autostrăzii. Sunt doar două-trei case, remarc eu. Nici măcar nu e un sat întreg. Și ce dacă? se miră elvețianul. Și oamenii aceștia plătesc impozite. Iar statul e obligat egal pentru fiecare. Elveția, cu alte cuvinte, n-are cetățeni de mâna a doua. Noi, cel puțin în viziunea Electrica, avem. Nu-s de ajuns drumurile desfundate, pensiile umilitoare de foști ceapiști, absența canalizării, sărăcia. Mai vine și Electrica să ne spună că săteanul e cetățean second-hand. E musai să revin în București. În satul București, locuit de miniștri, Electrica devine unsuros obedientă.
