Certeze

Țara Oașului nu contenește să surprindă. Cimitirul de la Săpânța, bisericile de lemn de la Budești, Desești, Bârsana, muzeele de la Sighet și Negrești, la care se adaugă peisajul unic de la poalele munților Igniș și Gutâi – iată repere dintr-un itinerariu de-a dreptul obligatoriu pentru călătorul ajuns în nord-estul românesc. O surpriză de cu totul altă natură furnizează celui neavizat traversarea comunei Certeze, ocrotită de căușul dealurilor Huta-Certeze și aburită de cețurile ridicate de pe Tisa. Ați văzut, desigur, localitatea filmată admirativ, din toate unghiurile, de operatorii TV și comentată în termeni gen „chapeau bas!” de reporterii rămași cu gura căscată la impactul cu ineditul primei luări de contact – spre a o ține apoi tot într-o exclamație de surpriză și încântare. În acte, Certeze figurează drept comună încă de la… 1205 (!). Dovezile arheologice certifică existența așezării de prin sec. XIV. Un document al regelui Ludovic cel Mare o menționează la 1347. Vatră străveche, așadar. Cum se înfățișează ea la începutul veacului XXI? Toată lumea cade în admirație, fiindcă nu există oraș românesc în stare să alinieze, de-a lungul unei străzi de câțiva kilometri, vilă măreață, lângă alta… și mai măreață. De fapt, vilă este prea puțin spus, fiindcă aceste construcții, multe (pentru noi) cu valoare de unicat, ar putea aspira mai degrabă la denumirea de „reședință”, atât prin grandoarea soluțiilor arhitecturale, cât și prin calitatea materialelor puse în operă, unde marmura și termopanul sunt mai mult decât banale.
Din câte am aflat de la Primărie, cei 5670 de locuitori trăiesc în 1800 de case noi – ar veni, deci, cam 3 suflete la o clădire ce ar putea găzdui în pace și onor 3-4 familii de… moldoveni. Iar ritmul constant de construire adaugă, anual, alte 25-30 de noi „reședințe” unui fond locativ și așa supradimensionat, fiindcă, în pofida spectaculosului edificat, impresia pe care ți-o lasă traversarea comunei este aceea de sub-populare și (din acest punct de vedere) de orășel… cvasi-mort. Viloaiele par nelocuite, ori, cel mult, parțial locuite, și de câte ori am trecut prin Certeze, n-am zărit un câine, o pisică – adică, obișnuitele semne ale permanenței și continuității vieții urbane (că rurale, nu pot să-i zic). Impresie, totuși, falsă: la Certeze funcționează 230 (!) de societăți de construcții și sunt înregistrate 1500 de automobile, în afara celor trecute pe firme. Multe dintre respectivele firme prestează activități de construcții și amenajări exterioare/interioare pe tot cuprinsul țării. E-un miracol acolo, au aterizat extratereștrii pe dealurile Huta, apa minerală Nova-Oaș posedă proprietăți stimulative miraculoase, ordinea și meticulozitatea ardelenească fac minuni? Primarul dă o explicație mult mai simplă: certezenii au lucrat și lucrează în străinătate și tot ce câștigă investesc în case. Funcționează, se zice, o aprigă competiție locală, fiecare sătean dorind să-și edifice o vilă mai mașcată și mai țâfnoasă decât aceea a vecinului. Dacă X a izbutit să-și ridice o casă care se rotește după soare, megieșul își va face și el una, dar care, musai, să se învârtă… mai repejor.
Explicația este valabilă doar până la un punct, fiindcă (de pildă), 80% din locuitorii Ostrei bucovinene lucrează în străinătate, iar restul de 20% tot pentru străini trudesc, fiindcă singura fabrică rămasă în zonă nu-i proprietate românească. Ce-i în Ostra, se știe și se vede: străvechi blocuri ceaușiste și doar câteva case mai acătări ridicate în ultimii ani. Se apare însă că certezenii aplică soluția emigrării temporare încă… din bătrâni și, spre lauda lor, trimit tot ceea ce câștigă în țară. De aici încolo insinuându-se și un posibil reproș. Satele ungurești arată a așezări ungurești. Satele austriece par mici stațiuni balneare populate cu case în inconfundabilul stil austriac. Orășelele spaniole sunt clădite în specificul hispanic. Și celei mai sărace localități grecești, și celei mai înstărite îi recunoști de departe specificul arhitectural și constructiv tipic Eladei. Ce vedem la Certeze? Aici o bucățică din Spania, alături o fărâmă dintr-un burg german, dincolo, un patio italian ce se învecinează cu o vilă tipică pentru Țările de Jos – nimic, dar absolut nimic românesc. Fiecare și-a adus, de pe unde s-a bejenit, câte un proiect din părțile locului și l-au transplantat țn Țara Oașului! Cum adică, se va spune, nici așa nu-i bine? Harnicii și întreprinzătorii ardeleni au adus un colțișor din opulenta Europă și l-au împământenit pe plai mioritic; ce ar fi trebuit să construiască, case cu prispă și motocei la horn? Poate Primăria să interzică construirea de turnulețe ca-n Siracuza? De ce s-o facă? Fiindcă, iată, există sumedenie de particularități constructive autohtone care nu exclud travertinul și termopanul, dar „sună” cât de cât românește. În orașele americane funcționează Comitete de stradă ce avizează orice proiect și nu acceptă nimic care să iasă din tipicul constructiv al zonei. La noi, disciplina în construcții nu ia în considerare decât date tehnice, alinieri și regimuri de înălțime, ignorând tot ce ține de specific și tradiție. O fi bine așa?