Certeze (II)

Am primit câteva e-mail-uri în urma articolului nostru de joi. Părerile sunt împărțite. În general se acceptă ideea potrivit căreia un „ce” specific românesc ar fi bine să-l regăsim în concepția arhitecturală a noilor construcții, dar se nasc și câteva întrebări cu răspuns dificil. Principala: orice impunere de soluții constructive și orice limitare în domeniu ar echivala cu un atentat la drepturile și libertățile cetățenești, inacceptabil în anul de grație 2009. Așa-i și nu-i chiar așa.
Casa ridicată în Vrancea după un proiect din Abu-Dhabi nu-i menită să bucure doar ochiul și orgoliul proprietarului, ci se include, vrând-nevrând, într-un ansamblu istoricește constituit, a cărui imagine o poate susține sau șubrezi. În alte țări, fost tot fericite locatare ale lagărului socialist (Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia, Țările Baltice) funcționează acum regulamente stricte, menite să prezerve individualitatea localității – evident, dacă această individualitate este limpede exprimată și se înscrie într-un continuum purtător de valoare etnografică, arhitecturală, etnologică etc.
De observat întâi de toate că, la noi, deși „veșnicia s-a născut la sat”, legislația se preocupă în covârșitoare măsură de disciplinarea construcțiilor în mediul urban – și aici, fără vreo specială referire la specificul național. Nici un cuvințel pe această temă în Legea 50/1991, completată de Legea 401/2003, de Ordinul ministerial din 2005 și de tot restul, extrem de stufos, al actelor normative în domeniu. Nimic nu prevede „la chestie” nici Regulamentul Controlului de Stat în Construcții (HG 272/1994) și, neașteptat, nici chiar Legea Arhitecților, unde există doar un articol prea general formulat pentru a avea și aplicabilitate certă: „Creația arhitecturală este menită să organizeze funcțional și estetic spațiul construit, având obligația de a-l însera armonios în mediul înconjurător, în respectul peisajului natural și al patrimoniului imobiliar.” Nu văd cum acest deziderat (altfel, nu pot să-i zic) l-ar împiedica pe căpșunarul cutare să-și construiască o casă-replică a turnului din Pisa în buricul satului Bivolărie.
A rămas la latitudinea primăriilor (din orașe, evident) să-și prevadă sau nu, în Regulamentele de funcționare ale serviciilor de urbanism, sarcini privind încadrarea clădirilor nou edificate în formula constructivă proprie respectivei localități. Rara avis: compartimentul cu pricina al Primăriei Tg. Jiu consideră că-i în sarcina sa să urmărească „conservarea arhitecturii tradiționale locale și promovarea principiilor arhitecturii moderne.” Formularea este demnă de reținut, fiindcă stabilește între două sintagme aparent neprietene (arhitectura tradițională/arhitectura modernă) necesara relație de compatibilitate. Mai mult, am spune: de stimulare reciprocă. Prevederi similare am aflat (foarte puține!) și-n Regulamentele altor primării (Cărbunești, de pildă), dar cercetând marea majoritate a documentelor similare (Câmpia Turzii, Harghita, Negru Vodă etc. etc.) am constatat că nu există, nici scriptic, nici faptic, vreo preocupare pentru păstrarea specificității locale – repet: desigur, acolo unde se merită.
Într-o dezbatere din aprilie 2008, moderată de fostul ministru Nicolae Noica și dedicată chestiunii arhitecturii actuale, s-au făcut numeroase constatări îngrijorătoare: „Fiecare a construit după capul lui, după câți bani și imaginație a avut”. Tot acolo: „Riscăm să devenim o populație care nu va mai avea în prospecte turistice decât mănăstirile din nordul Moldovei, satele-cetăți fortificate săsești din Ardeal, mănăstirile din Oltenia și câteva palate celebre.” Numai că Rezoluția dezbaterii, care preconizează sumedenie de sarcini revenind arhitectului și arhitecturii românești, nu suflă o vorbuliță despre specificul național în construcții. Cel mult, pasează responsabilități cu caracter general Ministerului Culturii și Cultelor, căruia i-ar reveni „rolul de monitor al dezvoltării localităților pe fundamentul moștenirii istorice și în perspectiva unui orizont cultural marcat de individualitatea fiecărui oraș.” Vorbe și iar vorbe.
Cât despre sate, Dumnezeu cu mila.