Cerșetorul ediție limitată…

Am început să trăiesc în România total detașat de societate. Pe bune. Nu mă mai interesează absolut nimic. Nu mai cred în și pe nimeni. Nu mai iau de bune toate regulile pe care tot felul de fufițe de pe la tot felul de ghișee mi le prezintă. Doar asist ca un cronicar impasibil la mizeria în care ne zbatem și ne vom zbate de acum încolo.
Rămân însă același vindecător atașat de pacienți, de Dispensarul SF, de o anumită comunitate, de profesia mea. Respect în țara asta doar halatul alb. Purtat doar de mine.
Se tot vorbește de eradicarea corupției. Mi-e frică de chestia asta pentru că dacă s-ar întâmpla, viața în România ar deveni imposibilă. Sunt sătul de minciuni, de indolență, de subcultură, de manelism, de fițe, de duplicitate. Asta oferă țara noastră acum. Și atunci, cum dracu să te menții integru într-o societate care face din silicoane și analfabetism modalități de a reuși în viață?
Vreau însă să împart cu voi una dintre cele mai tari atitudini pe care am avut ocazia să o admir.
Am un prieten care are anumite afaceri. Un dur. Un tip care e foarte atent ascultat atunci când vorbește. Omul are relații strânse cu occidentul. Apreciază lucrurile de calitate. De la ceasuri, parfumuri, haine și telefoane până la mașini. Având și resurse financiare numai de el știute își permite să poarte și să cumpere numai chestii create în ediții limitate. Și ca un făcut, ce să vezi?, chiar reușește să fie elegant fără să epateze.
Într-o zi a dat zvon că are de vânzare cinci cămăși de la nu știu ce firmă. Cămășile erau beton, calitate deosebită. Firmă tare de tot. Nu vă spun că toți fițoșii din oraș au început să sune și să-l roage: “Ține-mi și mie una, te rog, oricât ar costa. Ajung într-o oră cu banii.”
A dat cămășile imediat. Parveniții știu să fie foarte insistenți. Și nici nu se uită la bani când e vorba să se dea mari cu ce au pe ei. Cu ce se vede. Că altfel nu pot. Cu ce au în cap e imposibil. Că nimicul nu epatează. Nu aduce like-uri. Și nici nu iese în selfie-uri.
Ceea ce nu știau ei era faptul că mai avea o cămașă. Cu aceasta a îmbrăcat un cerșetor și l-a plătit câteva zile doar ca să umble prin oraș. Prin locurile frecventate de “clienții” lui. Pun pariu că i se potrivea mult mai bine. Că omul o trata drept ce era. O bucată de pânză. Nu o imagine. Nu un stil de viață. Nu un motiv de discuții interminabile.
Nah, că nu haina face pe om.