– Împinși de sărăcie, zeci de oameni pichetează zilnic cimitirele pentru a căpăta câte un colț de pâine sau o eugenie
– La Rădăuți, oamenii așteaptă cortegiile funerare cu o bucurie macabră, iar când „mortul uită să moară” pleacă acasă dezamăgiți
– Masa de zi cu zi a acestor oameni bătuți de soartă depinde de nenorocirea semenilor și de mila rudelor care-și plâng necazul
„…Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…”. Pentru zeci de oameni, cuvintele rostite de Mântuitor în urmă cu 2.000 de ani răsună zilnic în urechi precum ciocanul care bate fierul pe nicovală. Sărăcia îi scoate din case și îi trimite într-un loc unde pot spera la milă: în cimitire. Pentru ei, fiecare zi e o nouă umilință, o lungă așteptare a cortegiilor funerare urmată de cele câteva minute în care pot pleca acasă cu bucuria că vor fi sătuli sau cu dezamăgirea că mila nu face parte din vocabularul rudelor răposatului.
– „Duceți-vă acasă, că nu am făcut pentru voi”
În cimitirul din Rădăuți toți se cunosc între ei. Fiecare îl știe pe celălalt, dar nimeni nu leagă prietenii cu adversarul care l-ar putea lăsa fără pachetul cu mâncare. Se dispersează printre cruci și își caută de lucru. E un fel de a păcăli timpul. În realitate, nimeni nu este atent decât la clipa când pe poarta cimitirului apare vreo înmormântare. Pe chipurile brăzdate de foame și suferință apare o luminiță. E semnul victoriei, dar nu al victoriei depline. Pentru ei totul se decide la loteria milei. O ruletă care depinde de rudele mortului. Uneori sunt nevoiți să privească cu jind. Sunt acele zile în care aud cuvintele care-i fac să se simtă uitați de soartă și de Dumnezeu. „Duceți-vă acasă, că nu am făcut pentru voi”, sunt vorbe care-i biciuiesc mai rău decât o vargă. Nu au ce face, își iau bocceluța și se retrag la câțiva metri în spatele locului unde se împarte pomana și cu o umbră de speranță în suflet așteaptă doar-doar s-o îndura cineva și de ei. Totul se termină după ce în cimitir se așterne liniștea. O liniște care durează doar până a doua zi, când alt mort trebuie adus la groapă.
– La cerșit în sacou și cu cravată
Din grupul de oameni care așteaptă sosirea cortegiului funerar iese în evidență un bătrânel. E îmbrăcat în haine bune: cămașă, cravată, sacou, pantaloni negri și pantofi lustruiți. În mână ține un trenci, în caz că vremea se va schimba. Alături șade un băiat, așa, la vreo 13-14 ani. Este nepotul său. Amândoi au același țel cu care nu se laudă, dar nici nu-l ascund: cerșitul. „Spun drept, am venit aici poate îmi dă cineva câte ceva de mâncare, că doar nu vin de buiac de acasă în fiecare zi”, își începe Ioan Ionesi trista poveste. „Nu m-am gândit că o să ajung vreodată în situația asta. E rușine, nu-i rușine, asta e”, concluzionează bărbatul care de curând a împlinit 67 de ani. Ne arată o sacoșă adusă de nepot de după o cruce. Azi a primit un singur pachet. O bucată de pâine, o felie de salam și una de cozonac și o eugenie. Cam asta e toată pomana. Este bruma de bani pe care o pune deoparte din pensie. O pensie care nu-i dintre cele mai mici. După ce a muncit peste 40 de ani s-a ales cu o pensie de 400 de lei. Banii nu-i ajung, așa că datoriile la întreținere au crescut spectaculos, până la 2.000 de lei. Apă caldă și apă rece nu mai are acasă. I-au fost sistate până la achitarea banilor. Andrei, nepotul și mâna sa dreaptă din cimitir, este elev la școala specială, în timpul liber. În afară de mâncarea pe care și-o câștigă din pomană se întâmplă să mai aibă privilegiul de a duce câte o coroană. De acolo se alege cu un prosop și cu câte 1 leu. În zilele bune, pentru că de obicei primește numai câte 50 de bani. O jumătate de pâine, pe care o duce acasă s-o împartă cu frații mai mici.
– Vine în fiecare sâmbătă la cimitirul din Rădăuți de la 10 km distanță
Cimitirul atrage ca un magnet oameni de pretutindeni. Floarea Cazac are în spate o viață de om. 72 de ani bătuți pe muchie a muncit ba la CAP, ba pe lângă casă. Este de loc din Bădeuți, dar în fiecare sâmbătă vine la Rădăuți, la 10 km de casă. Temătoare, femeia nu prea știe ce vreau de la ea. Pare cuprinsă de o oarece neliniște. Se uită întrebător la mine și apoi își verifică de mai multe ori cele două sacoșe pe care le are la picioare. Deodată se aude un zgomot de la intrarea în cimitir. Toți ochii se îndreaptă spre acolo. Tușa Floarea ne abandonează în mijlocul discuției și pleacă spre locul de unde ar putea veni masa. E o alarmă falsă, iar săracii glumesc macabru: „A uitat mortul să moară”. Apoi, totul reintră în conservare până când la poarta cimitirului va apărea din nou himera unei coroane.
– Tanti Ana și tanti Elena
Lângă cișmeaua din cimitir la care câțiva copii de țigani se joacă împroșcând cu apă în dreapta și în stânga dau peste două femei. Sunt tanti Ana și tanti Elena. Par un cuplu vechi. Sudat printre morminte și din suferință. Fiecare dintre femei are câte o pensie ceva mai mare de 100 de lei. Bani numai buni să mori de foame. „Ce să fac? Dacă nu vin la pomană nu am cu ce trăi. Depindem de oameni, că unii dau pomană doar la familie, dar alții se îndură și de noi, cei necăjiți”, ne spune Ana Niculae. Este completată de prietena de conjunctură, Elena Giurcă: „Uneori ne mai cheamă și pe noi la masă, dar mai rar. Când primim sarmale suntem tare mulțumiți. De obicei, lumea ne dă pâine și colivă”. Tanti Ana și tanti Elena se uită pe rând după cortegiul funerar care nu mai vrea să vină. Toropite de căldură se așează pe o bancă, la umbra unei cruci. Încep să-și povestească una alteia lucruri știute și răsștiute. Dar nu au ce face altceva. Timpul trebuie omorât cumva.
– Români și țigani deopotrivă cerșesc mila oamenilor
În mulțimea compactă și despărțită în același timp se văd mai mulți copii. Nu sunt veniți la joacă, ci pentru a cerși împreună cu mama lor. Silvia Rusu recunoaște că este țigancă, iar culoarea pielii i-a creat numai probleme. În cimitir îi are alături pe doi din cei patru copii. Au misiunea de a face rost de mâncare pentru această seară. Până acum câteva luni a primit 260 de lei ajutor social. Veniturile i-au fost tăiate pentru că nu a prestat zilele de muncă. Spune că ar fi vrut să dea cu sapă pentru acei bani, dar sănătatea nu-i permite. Așa că, acum este nevoită să se descurce pentru a supraviețui. De pe aleea care desparte cimitirul în două apare și Aspazia Litră. Este tot țigancă, dar spune că în cimitir nimeni nu face vreo diferențiere. „Trăiesc dintr-o alocație de 125 de lei pe care o primesc pentru cei cinci copii. Din 2003 am rămas singură, bărbatul m-a lăsat, și eu trebuie să-i cresc pe ăștia mici. Sunt zile și zile. Câteodată oamenilor li se face milă și ne mai dau câte ceva. Altădată plecăm acasă cu plasa goală. A doua zi o luăm de la capăt și tot așa”, povestește Aspazia Litră.
– Ciorile de pe cruci
Liniștea cimitirului este spartă de un sunet spart. Curios, nimeni nu se înghesuie spre intrare în așteptarea vreunei înmormântări. Este sunetul care anunță sosirea trenului. Trenul morții, cum îl numesc localnicii din Rădăuți. O minte bolnavă a montat calea ferată în mijlocul cimitirului, așa că uneori morții sunt puși să aștepte trecerea trenului. Sărmanii s-au învățat cu peisajul. Face parte din cotidian, iar fără tren monotonia ar fi și mai mare. Tot din decor fac parte și ciorile. Parcă la concurență cu oamenii, ciorile se rotesc amenințător peste cimitir. Din când în când își odihnesc aripile pe câte o cruce. Așteaptă și ele milă. Pândesc hulpave mâncarea ce nu ajunge în plasele necăjiților. Vânători în negru care croncănesc a moarte. Ultimul drum pe care unii îl consideră o izbăvire.
