CERNĂUȚI (V). Există un Cernăuți al românilor, al ucrainenilor și al polonilor, arar și cu zgârcenie lenevoasă mărturisit și cunoscut, dar există și un Cernăuți al evreilor și al germanilor, inventariat temeinic, suflet cu suflet, aspirație cu aspirație, cuvânt cu cuvânt, Cernăuțiul mărturisit și asumat, generație cu generație, de o civilizație, deci de o structură socială, care nu irosește nimic, nici măcar frânturile de clipă.
Cernăuții sunt mitul unei identități nedeturnate, cea dumnezeiască de om, o identitate greu de recuperat și de retrăit. Iar câtă vreme ne vor învrăjbi statalitățile și religiile, Cernăuții ne vor rămâne străini, în ciuda intimității duioase cu care îi întâmpină și pe român, și pe evreu, și pe ucrainean, și pe german, și pe polon, și pe armean, și pe rus.
Sunt multe de spus, de trăit, de respirat întru Cernăuți, dar fiecare filă a acestui calendar al memoriei, care este, așa cum a fost la începuturi și după aceea, „Revista Bucovinei”, schițează, contur după contur, imaginea astrală a Cernăuților de dincolo de vremelnicia noastră.
„Cernăuțul și suburbiile sale” beneficiază de un extrem de interesant studiu științific, „schiță topo-etnografică de Dr. I. V. P.”, publicat în gazeta „Patria”, Anul III, Nr. 291, Nr. 292, Nr. 293, Nr. 294, 295, 297, 299, 301, 304, 306, începând cu ziua de 30 Iunie / 12 Iulie 1899, deci de o adevărată tratare științifică, singulară în publicistica bucovineană a acelor vremuri:
„Răsboaiele ce au atins Cernăuții. În 26 Octombrie 1497, Albert, regele leșesc, e bătut de Ștefan cel Mare, în pădurea cea întunecată a Cosminului (locul unde este, astăzi, Mologhia, Ceahorul, Corovia, Derelui, Voloca, Adâncata, Tătărășenii, Chicera, toate astea în partea spre răsărit de Cernăuți).
Scăpând Albert, după acel măcel sângeros, fuge, de acolo, și petrece la Cernăuți. A treia zi, în 29 Octombrie, străbate el, luptându-se, peste Prut, pe când corpul de Leși, ce-i venise într-ajutor de peste Nistru, este bătut, în aceeași zi, de vornicul și generalul lui Ștefan, Boldur, lângă Lințești și, apoi, și la Șipeniți.
Albert trece la Sniatin și, de acolo, la Liov.
Între anii 1508-1510, Bogdan (III) Încrucișatul intră în Podolia, devastează sate și orașe și ajunge până înaintea Liovului, pe care îl asediază 3 zile. Polonii, pe de altă parte, voind să se răsbune, năvălesc în Moldova și prefac în cenușă Cernăuțul, Dorohoiul, Botoșanii, Ștefăneștii, Hotinul și altele.
Petru (IV) Rareș, pe timpul întâiei sale domnii (1527-1538), năvălește asupra Poloniei, din cauza Pocuției, pe care o reclamă pentru Moldova, și pustiește satul Sniatin, Colomea, Haliciul și Tismenița; Polonii, la rândul lor, îl lovesc la satul Obertin, ard Cernăuțul, Botoșanii și alte sate.
De altă dată, năvălind Tatarii asupra Moscovei, jăfuesc și și hotarele Moldovei. Vasile Lupul dă poruncă căpitanilor săi să lovească pe Tatari. Ei lovesc pe Tatari, fără de veste, și-i fugăresc spre Bugeag.
Tatarii, mânioși de aceasta, revărsându-se în Moldova, pustiesc Hotinul, Cernăuțul, Dorohoiul, Hârlăul și Iașii (1650).
Vasile Lupul răscumpără pacea de la Tatari cu bani.
În lupta dintre Carol (XI) Gustav, regele Svediei, și Poloni, Principele Ardealului, Gheorghe Racoți (II) se alătură celui dintâi.
Mai multe mii de Cazaci, Valachi și Moldoveni se concentrează în Cernăuți și, de aici, trecând peste Sniatin, la Stry, se aliază cu Racoți. În urma acestei alianțe cu Racoți, Gheorghe Ștefan cade și lui îi urmează Gheorghe Ghica (1658).
Trecând, în 1685, Polonii, sub conducerea Hatmanului polon Ioan Stanislau Iablonowski, cu 30.000 de oameni, peste Nistru și peste Pocuția, făcură înainte, spre Boian, ca să se oprească înaintarea Turcilor spre Camenița și să pună, totodată, mâna pe Moldova. Ei sunt, însă, respinși, îndărăpt, peste Nistru, de Turci, Tatari și de Vodă Constantin Cantemir.
În 1686, însuși craiul leșesc, Ioan Sobieski, intră în Moldova și devastează, cu ostașii săi, sate și târguri, chiar și Iașii și Suceava.
În Iași, a ars el biserica sfinților Trierarchi.
Retrăgându-se Sobieski, prin luna lui Septembrie, dinaintea Tatarilor, ce cuprinseseră țara, arzând casele boierești, trece peste Cernăuți și iese la Sniatin. Dimpreună cu dânsul merse și metropolitul Dosofteiu din Iași, de bună voie – așa spun o samă – cu rămășițele pământești ale Sfântului Ioan cel Nou, cu hrisoave, ornate bisericești, cu toate contractele de moșii și hârtiile ce le avea, ca să nu mai fie supărat de Turcii nesățioși și ca să nu fie trupul Sfântului și lucrurile cele prețioase nimicite prin tulburările ce erau pe atunci.
Trupul a fost așezat, mai întâi, în Stry (până la 1691), după aceea la palatul craiului Sobieski, apoi în biserica călugărilor uniți (uniați) basilieni din târgul Jolchiev, din țara leșească.
Acolo petrecea și metropolitul, după ce a mai fost petrecut el, mai înainte, în țara aceasta o bună bucată de timp (de la 1673-1675), mai întâi în Stry, apoi în apropierea Haliciului și, apoi, în mănăstirea Unicov din Jolchiev și a tipărit, în 1673, o psaltire română și, în 1674, un imn privitor la sfânta Maria.
Unde a murit metropolitul nu se știe. Maria Sokolowski spune că el ar fi murit la Jolchiev, în 13 Decembrie 1693, alții spun că în Moscovia, în Rusia.
