CERNĂUȚI (II). În ciuda aparențelor, târgul Cernăuților nu însemna o localitate urbană înfloritoare, ci una cât se poate de rurală, cu doar câteva case și dugheni permanente, dar cu târguri de animale și de materiale organizate „în toată Lunia, Mercuria și Vinerea”, precum și „dela 28 Iunie, înainte, prin 2 săptămâni, și dela 31 Octomvrie, înainte, prin o săptămână”. „În 1774, orașul avea 278 familii, iar în 1784 – 325” (Daniel Werenka, Topographie der Bukowina, Czernowitz 1895, pg. 108). Desigur că numele de „oraș”, pe care îl dă Werenka înseamnă o exagerare, preluată din raportul generalului Spleny, din 1775, în care se preciza: „Cernăuții sunt o localitate destul de populată. Cele mai bune case de acolo aparțin evreilor; în întregul district mai mult decât un singur orășel. Districtul cernăuțean și-a luat numele de la acest orășel, unde locuia și administratorul districtual, denumit, după moda poloneză (pentru a-i da mai multă prestanță în ochii polonezilor învecinați) staroste”.
Conform raportului, în Cernăuți locuiau 2 boieri, 4 mazili, 10 preoți, 48 familii de țărani, iar ca personal administrativ – 18 umblători, 18 arnăuți și 78 călăreți.
În însemnările călătorilor străini, relatările despre Cernăuți sunt rare și marginale: „Am poposit lângă întăriturile noastre din anul trecut, pe marginea Prutului, în fața Cernăuților” (29 iulie 1686, Iacob Sobieski); „Trecând peste râul Ceremuș la Lujeni, la șanțurile de luptă ale regelui Albert, s-a îndreptat spre Cernăuți… Prin acest oraș curge râul Prut” (18 februarie 1700, Francisc Radzewski).
„Partea veche a orașului, unde se aflau casele dregătorilor, vama, bisericile, dughenele cele mari, crâșmele, se afla între biserica sf. Paraschiva, biserica Adormirii, Piața fântânii și sinagoga veche…
Pe la 1762, orașul avea cam două sute de case, dar se aflau și hanuri bune și mari. Casele erau de lemn, cu foișor înainte, cu acoperișul de șindrilă, cu crestături în lemn la cerdac și la poartă și cu diferite podoabe de lemn pe acoperiș. Sub case se aflau pivnițe. Pentru a se întemeia și popula orașul se atraseră coloniști străini, evrei din Polonia. Acestora li s’au dat locuri virane în care să-și construiască case și să-și deschidă prăvălii” (Bocănețu).
Primele „icoane” ale Cernăuților, publicate după depunerea jurământului de credință față de imperiul habsburgic, în 12 octombrie 1777, de „Wienerisches Diarium” (nr. 91/1777) au fost preluate, prin intermediul lui Wickenhauser, de George Bodan-Duică și, mult mai plastic, de Ion Grămadă, care descriu un orășel sărac dintr-un ținut aproape sălbăticit („țara era pustie: de multe ori, ți se întâmpla să mergi zile întregi fără să dai de țipenie de om sau măcar vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colo – câte un drumeag plin de hârtopi și mâncat de ploi, iar, cale de câteva poște, întâlneai doar vreun bordei săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un fel de conac. / Satele se întindeau prin râpi și pe la marginea codrilor pustii și nepătrunși” – Ion Grămadă).
„Bucovina a fost ocupată de Austria cătră sfârșitul anului 1774. Capitala țerii, Cernăuții, se aflau, la 31 August, în Mâna maiorului Mieg” (Bogdan-Duică), iar „moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deși nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăției austriece, căci nici învălmășeală de oști n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăți, pustiitor prin țară” (Grămadă).
„În Cernăuți, precum și în celelalte părți ale țării, se aflau numai bolți și nici un birt sau han mai mare…
Cernăuții erau, pe vremea aceea, mai mult un sat decât un oraș, tăiat în două de ulița jidovească, unde se aflau bordeie de lut și de nuiele, care, pe timp de ploaie năpraznică, erau în primejdie să se prefacă în noroi și să fie spălate de pe fața pământului de apele Prutului. Nicăieri nu aflai o locuință mai de Doamne-ajută, iar în băcănii se vindea marfa cea mai de lipsă. Deoarece orășelul n-avea piață potrivită, s-a ales, înaintea reședinței legatului împărătesc, o bucată de loc, care s-a netezit și s-a nisipit pe o suprafață de 36 stânjeni lungime și 18 lățime…
În Cernăuți se aflau, pe vremea aceea, numai patru bisericuțe „moldovenești”: Sf. Nicolae, Sf. Paraschiva, Sf. Treime și Adormirea Maicii Domnului” (Grămadă).
Deși descrierea evenimentului din 12 octombrie 1777 este și mai plastică, și mai completă la Ion Grămadă, o să aleg, din rațiuni de spațiu tipografic, textul concis al lui George Bogdan-Duică despre ziua „în care boerimea, mănăstirile, clerul mirean, satele și orașele s’au adunat la Cernăuți pentru a depune jurământul de credință în mânile lui Gavril Splenyi de Mihaldy, general al Maiestății Sale Împăratului”:
„Jurământul avea să se facă într’o hală de lemn anume clădită pentru 12 Octomvrie 1777.
Până aici, alaiul, din care numai Jidovii fuseseră excluși, venia dela casa „directorului de administrație”, deschis fiind de maeștrii de ceremonii Damian și Mihalachi Calmuțchi. Boierii pășiau pedeștri și cu capul gol.
Ajunși la hală, boierul Ilie Corescul (Herescul, fratele episcopului – n.r.) ceti pe „moldovenește” formula jurământului, pe care poporul îl repeți „cu curagiu”. „În tot poporul s’a simțit – spune un raport ziaristic contemporan (Wienerisches Diarum, nr. 91/1777 – n.r.) – că el a depus cu bucurie și mulțumire jurământul”.
Episcopul Isaia Herescul (Dositei – n.r.) ținu o cuvântare, în care explica și el însemnătatea jurământului, care a fost subscris, în acea zi, de 29 boieri, 11 preoți, 103 mazili, 109 ruptași și 142 șliahte. A doua zi, au dat chiar și o scrisoare specială de mulțumire”.
