„Cereți și vi se va da!”

„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.” (Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon) Luca 18, 35-43)
Hristos a fost și este căutat și de cei cu diferite neputințe cu gândul vindecării
Sfintele Evanghelii ni-L prezintă pe Hristos ca vindecând de nenumărate ori pe contemporanii Săi de diferite neputințe trupești. De fapt, unul din motivele pentru care Hristos era foarte popular și foarte căutat în același timp era și acesta, anume că mulți auziseră despre El că are puterea de a vindeca. Din această perspectivă, lucrurile nu s-au schimbat de atunci și până astăzi. Practic, timp de mai bine de 2.000 de ani, Hristos a fost și este căutat și de cei cu diferite neputințe cu gândul vindecării. Însă, istoria înregistrează faptul că nu toți cei care L-au căutat pe Hristos au primit vindecarea. Acest lucru, întrucât Domnul nu S-a înomenit ca să ne vindece doar trupește. El a venit ca să ne dea mult mai mult, și anume viața veșnică, iar acest lucru este posibil doar atunci când ne vindecăm de cea mai grea boală: cea a păcatului. Vindecările din Evanghelie, precum cea a orbului din Ierihon, ni se prezintă ca paradigme sau modele pentru modul în care putem să ne apropiem de Hristos – Doctorul sufletelor și al trupurilor ca să primim vindecarea sufletească, iar uneori și pe cea trupească.
Urcarea spre Ierusalim
Potrivit Sfintelor Evanghelii, Hristos S-a suit de trei ori la Ierusalim în timpul celor trei ani de activitate publică, împlinind astfel prevederea iudaică despre obligația ca fiecare evreu să se închine la Templul din Ierusalim cel puțin o dată pe an. Traseul din Galileea spre Ierusalim este posibil pe două rute: fie trecând prin mijlocul țării, și anume prin Samaria, fie pe la est de râul Iordan, traseu care presupunea traversarea acestuia de două ori: o dată în sudul mării Galileii spre est și a doua oară în dreptul Ierihonului, spre vest, de unde se urca spre Ierusalim. Al doilea traseu era preferat întrucât ostilitatea dintre samarineni și evrei nu era propice unei călătorii care presupunea cel puțin o înnoptare. Evangheliile ne spun că Iisus a urmat ambele trasee. Minunea vindecării orbului se petrece pe al doilea traseu care trecea prin Ierihon. „Orașul palmierilor”, cum a mai fost numit Ierihonul datorită întinselor plantații de curmali, este una din cele mai vechi așezări umane din lume, datorită în special climei blânde, subtropicale (temperatura nu scade nici iarna sub +10oC), orașul fiind situat în valea Iordanului, la aproximativ 250 m sub nivelul mării. Evangheliștii relatează mai multe minuni ale vindecării unor orbi în acest loc. Astfel, este vorba de vindecarea a doi orbi la Matei (20, 29-34) și a unuia singur la ceilalți sinoptici (Mc. 10, 46 și Lc. 18, 35). Luca amintește că minunea are loc la intrarea Domnului în Ierihon, în timp ce Matei și Marcu amintesc că minunea s-a petrecut la ieșirea Sa din această cetate. În orice caz, fiecare evanghelist redă detalii legate de mesajul pe care a vrut să-l transmită cititorilor săi, fiind vorba, evident, de mai multe vindecări. Locația vindecării în unul din cele mai joase puncte locuite din Țara Sfântă, vindecare săvârșită de către Hristos, Care Se îndrepta spre Ierusalim, aflat la aproximativ 1.000 de metri mai sus (altitudinea Ierusalimului este la aprox. 750 m peste nivelul mării), ne transmite simbolic că doar coborându-te în adâncul smereniei poți să te ridici împreună cu Hristos spre Ierusalimul cel de Sus.
Credință și stăruință în rugăciune
Varianta lucanică a minunii vindecării orbului din Ierihon pune în lumină credința sa, vădită în insistența și rugăciunea acestuia. Auzind că Cel Care trece este Iisus, orbul ridică glasul rugându-se, iar atunci când i se cere să tacă, el va reacționa ridicând și mai mult tonul rugăciunii sale. În spatele acestei atitudini discernem, în primul rând, credința sa și dorința de a se apropia de Hristos. Cu siguranță auzise de minunatul Învățător Care cutreiera țara vindecând și propovăduind, iar acum când a aflat că Acesta este aproape, își exprimă cu glas tare dorul inimii sale, și anume acela de a-L întâlni și de a primi vindecare. Fără îndoială putința de a ne vindeca de neputințele și scăderile noastre nu este la îndemâna noastră, dar nici nu ni s-a dat și nici nu ni se va cere această capacitate. Ceea ce este necesar din partea noastră este să avem voința, credința și stăruința de a cere de la Domnul. În acest sens, ne aducem aminte de îndemnul din predica de pe munte: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide” (Mt. 7, 7). Fără îndoială credința și stăruința trebuie să însoțească întotdeauna rugăciunea noastră. Sfântul Macarie Egipteanul ne arată un model de astfel de stăruință practicat de anahoreții pustiei: „Nu este de trebuință a vorbi multe, ci a întinde adeseori mâinile tale și a zice: Doamne, precum vrei și precum știi, miluiește”. Așadar, stăruința („adeseori”) în rugăciune și încrederea în pronia divină ne vor așeza cum se cuvine înaintea Domnului.
Mântuire și însănătoșire
Cuvântul cel mai utilizat pentru a defini scopul întregului demers spiritual al credincioșilor este „mântuire”. Hristos Domnul a venit „să ne mântuiască”, după cum cântăm chiar în una din colindele tradiționale. Prima accepție a verbului σώζω – „a mântui” – era însă aceea de „a vindeca”, de unde substantivul σωτηρία – „vindecare” sau „mântuire”. Această semnificație terapeutică se păstrează în tradiția răsăriteană. Bunăoară, Sfântul Vasile cel Mare numește Biserica „spital duhovnicesc”, iar Hristos este numit în rânduiala liturgică a Sfântului Maslu „Doctorul sufletelor și al trupurilor”. Așadar, viața bisericească presupune angajarea pe calea tămăduirii sufletești, chiar dacă nu avem nici o boală trupească. A fi următor al lui Hristos presupune conștientizarea propriilor limite și neputințe și dorința de a ne vindeca de ele.
Vedere și orbire
Sintagma „Fiul lui David” cu care Îl apelează orbul pe Hristos-Domnul este, după cum ne încredințează exegeții, un titlu mesianic. Așadar, acest om, deși orb fizic, dobândise adevărata vedere, și anume vederea duhovnicească, recunoscând în Persoana lui Iisus pe Mesia cel așteptat. În același timp majoritatea contemporanilor și mai cu seamă conducătorii religioși nu au fost capabili să-L recunoască, dovedind orbire duhovnicească. De aceea, vindecarea trupească a orbului a urmat firesc unui proces de însănătoșire spirituală care a început în suferința sa și s-a încheiat odată cu întâlnirea cu Hristos. Înainte de a cere să vadă trupește, orbul a cerut și a primit vederea cea duhovnicească. Așadar, „cereți și vi se va da” (Mt. 7, 7).
(Sursa: Ziarul Lumina)