Cerebrologie!

Iarăși noutăți culturale vin dinspre Pașcani – de această dată, este vorba de ditamai cărțoiul. Nu-i cât o cărămidă, ci aproape cât un bloc de BCA: 564 de pagini în format mare, culese cu litere mărunte (corp 10). Dacă mai adăugăm că-i un pretențios „Dicționar de cerebrologie”, conceput, editat și tipărit la Pașcani, avem reprezentarea tuturor dimensiunilor acestei apariții de certă excepție, ce poate onora și un institut academic, nu numai luminile unui târg ca Pașcanii.
De regulă, astfel de mari lucrări din perimetrul literaturii științifice sunt rodul trudei în echipă. Nu și în cazul de față. Un singur autor s-a auto-înhămat la redactarea celor 2700 de articole, propunându-și să ofere o imagine „a ceea ce se știe în prezent despre anatomia și funcțiile creierului, precum și despre patologia acestuia”.
Nimeni altul decât Leonard Gavriliu, doctor în psihologie (1975), care, la 81 de ani, după ce a semnat peste 20 de cărți, unele sub zodia beletristicii, și vreo 50 de traduceri din germană (Freud), franceză, engleză și italiană, găsește energie pentru a scoate revista literară „Spiritul critic” (apare când iese de sub tipar), dar și un astfel de Dicționar, care se așază, fie și numai prin proporții, în preajma monumentalului.
N-avem căderea să ne pronunțăm cu privire la rigoarea științifică, aducerea bibliografiei (impresionante!) la zi, exactitatea mini-sintezelor și acuratețea încărcăturii de informație. Or s-o facă, sper, specialiștii, deși simplul interes științific, fără a fi dublat de alte mobiluri, mai lumești, nu prea cred că-i de-ajuns pentru a parcurge și comenta sutele de pagini bucșite de erudiție multidsciplinară.
Din postura nespecialistului, aș putea, mai întâi, remarca senzația de exhaustivitate ce ți-o lasă Dicționarul pășcănean, ca și impresia generală că, în pofida extinderii și adâncirii investigațiilor, creierul continuă să-și păstreze o bună parte din tradiționala-i aură de mister. Cititorul de rând are prilejul să se aleagă cel puțin cu trei certitudini. Prima: oricât ar evolua tehnicile transplantului de organe, creierul rămâne imposibil de amplasat în altă cutie craniană.
Autorul citează opinia reputatului „cerebrolog” originar din Dolhasca, C. Arseni: „Admițând prin absurd că operația ar putea deveni posibilă din punct de vedere tehnic, am avea de a face, de fapt, nu cu un transplant de creer de la individul X la individul Y, ci cu transplantul corpului acefal al individului Y la… capul individului X”. Deci, nu un simplu transplant de organ, ci și de personalitate.
A doua: în pofida tuturor speranțelor, dar și îngrijorărilor, clonarea cu rezultat identic este imposibilă. Iată opinia lui J. Harris: „Să zicem că o celulă din trupul neînsuflețit ar fi denucleată și genomul lui Lenin ar fi clonat.” Asta, se întreabă Harris, l-ar readuce pe Lenin printre noi? Nici vorbă: „Chiar dacă genomul acestui om s-a păstrat intact, n-o să-l mai vedem pe Lenin niciodată (tristețe adâncă, n.n.) Nu putem re-crea Rusia pre-revoluționară, nu putem simula mediul în care a crescut, educația pe care a primit-o, nu îi putem re-crea părinții care să-l crească și să-l influențeze în dezvoltarea sa.” Și, adăugăm noi, nici să-i găsim altă Krupskaia…
A treia: computerul nu va putea niciodată să suplinească în întregime funcțiile creierului. Gavriliu argumentează: „îi lipsesc afectivitatea, capacitatea de a trăi plăcerea și neplăcerea, și, mai presus de orice, imaginația, intenționalitatea, capacitatea de anticipare și planificare.” Semnalăm, ca pată de culoare, și dovada științifică a legăturii dintre un IQ în suferință și… părul blond. Norvegianul Faling a descoperit, în 1934, boala denumită „idioția blondă”: arierația mentală, combinată cu isprăvile acidul fenilpiruric, duc la o pigmentare deosebită a părului, care devine… blond. Ca să vezi! Gavriliu izbutește să readucă, într-o anumită măsură, stima pentru rusul Pavlov, care, în mentalul generației mele, a rămas fixat doar la nivelul cățel-cârnat-sonerie, astfel demonstrându-ni-se constituirea reflexului condiționat. Pavlov și, în general, școala rusă, au contribuții serioase și temeinice, într-un domeniu al medicinii în care, cu cât afli mai multe, poți avea surpriza să înțelegi… mai puține.
Întrutotul remarcabil acest erudit și neașteptat Dicționar, căruia avem a-i face un singur reproș, deloc minor. Este vorba de moftul „științific” potrivit căruia citatele se cuvin lăsate în limba în care au fost scrise. Și cum prea puțini sunt cei care știu și franceza și engleza de-o potrivă, ca să nu mai vorbim de germană și italiană, o bună parte a textului rămâne inaccesibil. Păcat!