Cere și ți se va da!

În boală, în suferință ești mereu singur. Nu există nimic pe lumea asta care să te facă să treci cu zâmbetul pe buze peste o situație grea. Să ne gândim la un bolnav cu cancer. La un bolnav cu un accident vascular cerebral. La un bolnav în dureri atroce. În toate cazurile poți apela la medicamente puternice. Poți combate durerea. Poți masca suferința. Îi poți da bolnavului câteva clipe de liniște până când evoluția naturală învinge toate astea. Fiecare secundă de viață e prețioasă, sunt de acord. Chiar dacă valorează cât un veac de singurătate.
Ne naștem și murim singuri. Astea sunt legile care guvernează biologia. Însă nu trăim singuri. Uităm prea des asta. Așa cum ne întoarcem fața și sufletul la ceruri doar când pățim ceva, tot așa ne întoarcem spre semenii noștri doar când avem nevoie de ajutor. Până atunci, fiecare e pentru sine. Așa facem și cu statul. Încercăm să-l țepuim în fiecare zi. Să beneficiem doar de drepturi. Abia atunci când noi sau cei apropiați nouă sunt în suferință, ne amintim că tot statul are obligația, cică, să ne protejeze. Că doar ce? Statul trăiește pe banii noștri. Și e normal să plătim trei lei sau nimic, dar să consumăm de milioane. Toate lucrurile astea fac parte din noi, din fibra umană. Nu le putem ignora. Nu putem trăi pentru alții. De acord. Dar putem rezona. Putem întinde mâna chiar când nu ni se cere ajutorul. Putem trăi grăbiți, dar atenți.
Nu am văzut vreodată un miting pentru copiii care nu pot beneficia de tratament în țară. Că, deh, dacă ai vreo boală gravă sau rară, care implică eforturi financiare majore, ești terminat. Ieșim ca la promenadă să protestăm împotriva statului paralel. De parcă nu tot noi l-am acceptat și chiar ajutat la nașterea lui. Dacă există cu adevărat și nu e un alt fel de vrăjeală pentru a ține așa-numita, de fapt absenta, opinie publică ocupată.
Nu știu dacă sunteți la curent, dar vă spun eu despre o femeie care a murit în unul din reformatele noastre spitale din cauza lipsei de imunoglobulină. Asta în România anului 2017. Când avem legi care să ne protejeze. Când avem cică drept la viață garantat prin Constituție. A fost nevoie ca un medic pediatru să facă gălăgie pentru a salva câteva sute de copii, tot în nevoie disperată de această substanță. Că altfel minunații noștri decidenți nu se întruneau în comisii speciale. Asta a trecut așa la diverse. Ce contează o viață de om? Nu? Vi se poate întâmpla. Și atunci „opinia publică” va fi ocupată cu protestele împotriva eu știu cărei chestiuni care pare mai importantă. Moartea e reală. Suferința e reală.
Dispar tot felul de medicamente de pe piață. Nici măcar înlocuitori nu se găsesc. Și? Răspunde cineva? Absolut nimeni. Că tot e la modă acum treaba asta cu răspunderea, să vă spun ceva. Nici eu nu mai vreau să răspund pentru nimic. De ce? E simplu. Nu m-am făcut medic de capul meu. Am făcut școală. Am dat examene. În sistemul de stat. În fiecare an mi se cer hârtii care să ateste că urmez un program de educație continuă. Periodic sunt evaluat, autorizat și analizat. Statul este cel care m-a format. Statul mi-a dat drept de liberă practică. Statul girează pentru mine. El este garantul pregătirii mele. Prin toate hârtiile pe care trebuie să le am dacă vreau să profesez. Și atunci? De ce să răspund eu? Să răspundă statul dacă greșesc. El s-a pus chezaș că eu pot îmbrăca halatul alb. Ar fi corect? Nu! Fiecare răspundem pentru ceea ce facem. Pentru ceea ce semnăm. Pentru ceea ce decidem. În nume propriu.
Ne inflamăm pentru orice, doar pentru adevăratele priorități nu. Jignim în gura mare, dar ne cerem scuze în șoaptă. Ne dăm empatici și civici pe net, dar în viața reală trecem nepăsători pe lângă orice strigăt de ajutor. Ne suflăm mucii între degete pe stradă (Atenție, pentru cei care vor să-mi caute nod în papură, simțindu-se poate atinși de expresia asta, precizez că e o metaforă), dar avem pretenția „să se facă, să se schimbe ceva”. Până când nu ne vom schimba noi mentalitatea asta de șerbi, nu „se va” întâmpla nimic bun pe meleagurile astea. O să fim mereu opinca publică în loc de opinia publică.
Ce e societatea asta? Cea mai mare parte a ei e doar o gloată flămândă și superstițioasă în căutarea unui vinovat de serviciu. Că e guvernul. Că e vremea. Că e curentul. Că sunt cerurile. Niciodată noi. Niciodată delăsarea noastră și eterna credință că așa vrea Dumnezeu. Paralizați cu privirile către cer și cu creierele mai goale decât burțile. Trăind la pont. Că poate pică de undeva ceva.
„Cere și ți se va da!” Vă demonstrează vremurile astea ce vi se dă, nu? Sau ce ne dăm noi unii altora.