Zilele astea are loc un eveniment la care, în condiții normale, ar trebui să participe măcar sufletește, întregul fotbal românesc, dacă nu cumva tot ce înseamnă sport: centenarul celui mai popular sport, fotbalul.
Primul asemenea jubileu, mi-l amintesc de parcă ar fi avut loc în 1963: era, desigur, centenarul fotbalului englezesc. Cu acel prilej, în premieră absolută, Televiziunea Română a transmis în direct Anglia – Restul Lumii. Cum se face că-mi amintesc chestia asta? Simplu: am chiulit atunci de la cercul de nu știu ce de la Casa Pionierilor (aveam 10 ani, eram în clasa a III-a!) și am primit mustrare, fiindcă un micuț turnător m-a pârât că am chiulit ca să văd meciul… Și ce meci! Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Pele, atunci l-am văzut tot prima dată și pe Iașin, namila de rusălău, despre care legenda spune că e primul portar din istoria fotbalului care a ieșit cu mingea la picior din propriul careu. Asta, la Restul Lumii. Dincolo, la englezi, i-am văzut tot în premieră, pe frații Charlton – Bobby și Jackie -, pe Nobby Stiles, un dement mic și rău, care cosea orice picior îi ieșea în cale, fără să-l intereseze mingea… și apoi zicea că nu văzuse bine, că-i săriseră lentilele de contact!
Ce mai, eveniment de legendă. Ia încercați, vă rog, să-l puneți în paralel cu panarama din aceste zile de la București, unde… Unde, ce? Nu-i nici un meci, ci doar o chermeză pe gustul grobian al capilor tărășeniei (citez din Mitică: „Beau un șpriț cu Platini și gata!”) al ălora încă liberi în mod inexplicabil, că bună parte din ei, ghinioniști?, așteaptă fie sentințe, fie eliberări pe cauțiune. Timp în care, ăia încă liberi dau premii și diplome altora încă liberi și ei… iar câte unul, ca domnul Crăciunescu, se dă fecioară și refuză onorurile. La noi, când zici „centenar” în loc să te gândești la 100 de ani de la întemeiere ori la veterani ai gazonului care să fi împlinit vârsta asta, îți vine mai degrabă să-ți imaginezi că e vorba de 100 de ani de pușcărie. Vorba-i: pe adunatelea sau fiecăruia în parte?
