În cele 6 ceasuri ale agoniei de pe cruce, Iisus a grăit în 7 rânduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testamentar al învățăturii și al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă e greu de stabilit, căci nici un evanghelist nu le pomenește pe toate, ci fiecare pe câte unele. În mare, aici le prezentăm, glosându-le pe scurt, în succesiunea pentru care a optat și poetul creștin francez Paul Claudel (1868-1954), care a închinat Răstignirii, acum 7 decenii, un memorabil eseu lirico-teologic: Un poete regarde la croix („Un poet privește crucea”). N-am reținut aici decât în mică măsură considerațiile autorului francez, dar cei interesați le pot citi și în românește, în frumoasa tălmăcire a Ancăi Sârbulescu (Ed. Anastasia, București, 1994).
Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac! (Luca 23, 34)
La început, Domnul pare să privească în jos, la cele ale pământului, arătându-Și grijă pentru lumea pe care venise s-o mântuiască. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare față de cei ce-L răstigneau, aducând aminte de porunca înnoită a iubirii, din Predica de pe Munte, care extindea iubirea (agape) și asupra vrăjmașilor, după modelul iubirii dumnezeiești (Matei 5, 44-48). Iubirea și consecința ei firească, iertarea, împinse până la jertfa de sine, sunt baza întregului creștinism. În același duh cerem și-n rugăciunea domnească (Tatăl nostru): „Și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Dacă Cel fără de greșeală a iertat greșiților Săi chiar în toiul greșelii lor, cum oare noi, cei la rândul nostru plini de greșeli, nu vom ierta, în urmă, greșiților noștri?
Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu mine în rai (Luca 23, 43)
Pe aceeași linie a iubirii iertătoare (’Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci mântuirea lui’) se înscrie și a doua rostire a Domnului pe cruce, binecuvântându-se astfel pocăința și dreapta mărturisire, prin care tâlharul dobândește, chiar în ceasul al 12-lea, raiul comuniunii cu Hristos. Se împlinește astfel deplin profeția cum că mulți vameși (păcătoși) vor dobândi împărăția înaintea celor ce s-au socotit drepți. Nimeni nu este iremediabil pierdut, iar judecata este a lui Dumnezeu, Care nu Se zgârcește în bunătatea Lui. Când tindem să fim necruțători cu cel căzut, judecându-l în pripă, să ne aducem pe dată aminte că primul intrat în rai a fost un tâlhar pocăit în ceasul din urmă!
Femeie, iată fiul tău! Iată mama ta! (Ioan 19, 26-27)
După ce le-a vorbit păcătoșilor, ce au mai grabnică trebuință de grijă și de milă, Domnul se adresează de pe cruce celor drepți și curați, maicii Sale și lui Ioan, ucenicul cel mult iubit, încredințându-i unul altuia, ca temelie și chip al Bisericii Sale, instituite chiar atunci și acolo, la picioarele crucii. Maica Domnului este consfințită astfel ca Maică purtătoare de grijă a întregului neam creștinesc, care la rândul lui este chemat să vegheze asupra Bisericii maternale ca asupra Miresei lui Dumnezeu, măsură vie a dragostei ocrotitoare și a comuniunii în Duhul Sfânt.
Mi-e sete (Ioan 19, 28)
Răstignitului Îi este sete: apă, lucrul cel mai la îndemână, care se dă pe degeaba oricui, Îi este refuzat de către oameni Celui ce Și-a pus viața pentru ei! Celui ce le-a dăruit Cerul, n-au să-I dea decât oțet și fiere! Celui ce este ’dulceața lumii’, lumea îi întinde, până-n ultima clipă, amărăciunea păcatelor ei! Dar setea Domnului este mai mult decât setea de apă: este dorul neostoit al Fiului lui Dumnezeu după dragostea omului, și dorul neostoit al Fiului Omului după Tatăl ceresc. Pribegi prin lumea aceasta, purtându-ne crucea după puteri, oare nu însetăm și nu flămânzim și noi, fiecare, urmând lui Hristos, după dragoste și după dreptate, după „pâinea cea spre ființă”? Prin setea aceasta, Cel spânzurat între pământ și cer Își îndreaptă de-acum fruntea spre Tatăl.
Eli, Eli, lama sabahtani? (Matei 27, 46; Marcu 15, 34)
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Este, observă Claudel, „conflictul a două naturi și a două voințe reunite în arena ferecată a vocației răscumpărătoare”, clamat cu vorbele omenești ale Psalmistului (21, 1). Omul Iisus, Care se rugase cu sudori de sânge în grădina Ghetsemanilor și cerșise să se treacă de la El paharul pătimirii, dar sfârșise prin a Se încredința voii Tatălui ceresc, striga acum nu ca un Dumnezeu atotputernic, ci ca un om covârșit de durere în carnea și-n oasele lui. Omenitatea a fost asumată până la capăt și strigătul ei bate la porțile cerului, care nu vor întârzia să se deschidă. Stă în această mare cumpănă a jertfei răscumpărătoare toată frământarea lui Iov, spre dumnezeiasca dezlegare. Nae Ionescu avea toată dreptatea: creștinismul este, până la urmă, „soluția dumnezeiască a problemei lui Iov”.
Săvârșitu-s-a (Ioan 19, 30)
A se săvârși înseamnă, deopotrivă, a se sfârși și a se împlini. Iisus e la capătul misiunii Sale mântuitoare, pe piscul jertfei supreme; omul din El stă să se săvârșească (sfârșească), dar Dumnezeul din El are conștiința întreagă a săvârșirii (împlinirii) planului mântuitor, a biruinței divine care va străluci de a treia zi, pentru eternitate, în lumina neînserată a Învierii. „Săvârșitu-s-a” nu este atât vestea morții, cât a plinătății ce va să vie și pe care nimeni și nimic n-o mai poate de-acum zăgăzui. E atingerea țintei, e triumful Crucii (’după care toate se cer’), este repunerea lumii pe făgașul ei ne-lumesc. Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu (Luca 23, 46)
Sufletul omului se încrede lui Dumnezeu, în răspărul morții, iar Fiul este gata de întoarcerea în slava din care a venit, de „șederea de-a dreapta Tatălui” cea mai dinainte de veci și pentru vecii vecilor, căci „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). În fața acestei mărturii a Cuvântului, toate cuvintele noastre se smeresc și tac, ca niște biete unelte ale veacului acestuia. Răsăritul cel de Sus ne străluminează cu Duhul cel mângâietor și toate se umplu de har și se fac una întru Hristos, Domnul Vieții și al Învierii.
(Răzvan CODRESCU, Lumea credinței)
