Cele rele să se spele!

Ce liniștitor sentiment de deplină siguranță încercăm picotind sub umbrela NATO! Articolul 5 din Tratatul Alianței mai că s-ar cuveni înrămat și așezat pe post de icoană: avem protectori de nădejde, nimeni nu va îndrăzni să ne clintească fir de păr fără a stârni mânia și riposta fermă a lumii libere! Mai bine să n-avem nevoie, dar de-o fi să fie, până se urnește NATO, rușii ajung de trei ori la vama Petea, în trecere prin Capitală instalează un nou guvern (să nu credeți că n-or găsi mușterii!) și, după rețeta cunoscută, organizează și-un referendum. După care, urmează ce-o urma, uită să mai plece! Sigur că-i un scenariu fantasmagoric, pus în pagină din necesitatea evocării tuturor variantelor, numai că a avea rusul în coastă, la malul mării, înseamnă îngrijorătoare respectare la literă a Testamentului lui Petru cel Mare. Autentic sau făcătură, Rusia îl urmează muțește veac de veac. Și-acolo scrie „A se întinde neîncetat spre Sud, de-a lungul Mării Negre.” Dacă Putin intră în Ucraina, va revendica fâșia către Crimeea – iată-l la fruntariile României, de unde ar putea începe și coborârea către Bosfor. Nădejdea noastră, aliații: America-i departe, reacția Germaniei încă incertă (ne trimite căști?), a Franței, poate fi corectă, dar insuficientă. Anglia nu ne-a prea iubit vreodată. Și nu-i vorba doar de la Ialta. România era vândută cu mult înainte de întâlnirea celor trei! Cu toate astea, de zeci de ani circulă povestioara cu procentajele notate discret pe colțul unui șervețel de hârtie – țara noastră cedată 90% influenței rușilor. Documentele arată și altceva, din punctul de vedere al României, mai regretabil chiar decât grobianismele lui Molotov și Vâșinski: atitudinea americanilor și, mai ales, a britanicilor. Cu un an înainte de Ialta, la Moscova a avut loc un lung șir de întâlniri între partea engleză (Eden, Kerr ș.a.) și cea rusă (Molotov, Vâșinski), din când în când și cu participarea lui Stalin. Stenogramele înfățișează o aprigă tocmeală pentru procentajele dominației asupra Bulgariei, Jugoslaviei, Ungariei și, mai ales, Greciei. Eden a definit astfel poziția Angliei: România „este o chestiune rusească”. Chiar dacă stabilirea la milimetru a fatidicelor procentaje rămâne mai mult sau mai puțin iluzorie, fiindcă n-a fost inventat șublerul capabil să măsoare cifra minune, iar sovieticii oricum n-au respectat barem fărâma de 10% influență occidentală cu care fuseseră miluite România și Bulgaria, s-a trudit îndelung și din greu la împărțirea sferelor de influență în Balcani. Cum americanii nu agreau din principiu astfel de cinice partajări, englezii și rușii au continuat în taină împărțeala între ei. Și când, uneori, Moscova se arăta dispusă să mai cedeze câte ceva din acel înrobitor 90%, intervenea Churchill, care a telegrafiat în trei rânduri de la Londra, potolindu-și emisarii: „acolo (în România, n.n.) nu suntem decât spectatori.” Deplasându-se în persoană la Moscova, a declarat în fața lui Stalin: „România este treaba rușilor” (9 oct. 1944). De altfel, în prealabil se semnase acordul de armistițiu, care stabilea totala aservire a țării (Vișoianu: „România are toate dezavantajele unei țări ocupate și toate obligațiunile unei țări eliberate”). Încercările de împotrivire ale delegației Bucureștilor, condusă de Pătrășcanu, erau imediat rejectate cu brutalitate de Molotov, cu asentimentul deplin al celor doi aliați (uneori participa și americanul Harriman). Stenograful consemnează stereotip: „Ambasadorii Americii și Marii Britanii sunt întrebați și răspund că sunt de acord.” Ceea ce-l va face pe Molotov să exclame: „sunt mândru că aliații noștri apreciază justiția noastră!” Mai mult: la încercarea lui Vișoianu de a se include prevederea retragerii Armatei Roșii de pe teritoriul României odată cu încheierea războiului, ambasadorul britanic apreciază că „România este îngrijorată fără motiv”, iar cel american, convins că rușii vor respecta logica oricărei confruntări armate, dă asigurări în alb: „trupele vor fi retrase.” Când s-au retras… se știe. De unde se vede că actualii noștri parteneri din NATO ne-au livrat pe tavă rușilor, tunși și frizați, cu mult înainte de Ialta. Sigur, „azi toate s-au schimbat”, altele-s realitățile, mobilurile, procedeele, forțele. Oricât de încrezători și recunoscători am fi pentru protecția aliaților, stăruie totuși zațul amărui rămas după cele întâmplate și la Ialta, și înainte de Ialta. Dar poate nu-i momentul să ni le reamintim – hai, odată și odată, cele rele, să se spele!