Cele două sensuri ale postirii

În timp ce unele canoane opresc postirea în zilele de sâmbătă și duminică, altele interzic întreruperea postului în oricare din cele patruzeci de zile ale Postului Mare. Totuși această contradicție este numai aparentă, pentru că cele două rânduieli, ce par a se exclude reciproc, se referă de fapt la două sensuri diferite ale cuvântului postire. Înțelegând cele două sensuri ale postirii descoperim esențialul pentru întreaga noastră nevoință duhovnicească. Cele două feluri diferite de postire sunt înrădăcinate atât în Sfânta Scriptură cât și în Sfânta Tradiție și corespund cu două stări distincte ale omului.
Postul deplin
Primul sens al postului este cel deplin (ajunarea) care constă în abținerea totală de la mâncare și băutură. Postul deplin este de scurtă durată fiind limitat doar la una sau două zile, chiar și la o jumătate de zi.
De la începuturile creștinismului acest post deplin a fost înțeles ca o stare de pregătire și așteptare. Foamea fizică corespunde aici așteptării duhovnicești a plinirii. În tradiția liturgică a Bisericii găsim acest post deplin ca o pregătire pentru un eveniment duhovnicesc major, pentru un mare praznic, dar, mai presus de orice, el este postul euharistic, pregătirea noastră pentru a participa la Cina lui Hristos. Așadar ajunarea constituie o condiție necesară pentru împărtășirea la Sfânta
Liturghie.
Postul deplin care se împlinește în împărtășirea cu Hristos este principala expresie a ritmului de pregătire și plinire prin care Biserica trăiește, pentru că el reprezintă deopotrivă și așteptarea lui Dumnezeu în “această lume” și venirea acestei lumi în “lumea ce va să vină”, adică în Împărăția lui Dumnezeu.
În Biserica primară acest post avea numele luat din vocabularul militar: stațio, ce înseamnă o garnizoană în stare de alarmă și mobilizare. Biserica așteaptă Mirele, de aceea postul deplin reprezintă Biserica însăși ca stare de postire, ca așteptare a lui Hristos.
Postul ascetic
Cel de-al doilea sens al postirii este cel ascetic. Postul ascetic constă în abținerea de la anumite mâncăruri și băuturi și în reducerea substanțială a regimului alimentar.
Scopul postului ascetic este acela de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, Stăpânire care este rezultatul tragic al căderii primordiale. Numai printr-un efort îndelungat și stăruitor omul descoperă că “nu se hrănește numai cu pâine”. Continuitatea este esențială întrucât este nevoie de un timp mai îndelungat pentru a dezrădăcina și vindeca boala generalizată de păcat.
Postul ascetic își are originea în exemplul lui Hristos, care a postit patruzeci de zile, apoi l-a întâlnit pe Satana față către față și această ciocnire a schimbat înclinația omului “numai către pâine” inaugurând astfel eliberarea noastră.
Biserica a stabilit patru perioade pentru acest post ascetic, înaintea unor mari sărbători: Învierea Domnului, Nașterea Domnului, Sfinții Petru și Pavel și Adormirea Maicii Domnului. De patru ori pe an ea ne invită să ne cunoaștem și să ne eliberăm de sub stăpânirea cărnii prin terapia postirii și, de fiecare dată, succesul terapiei depinde, cu siguranță, de aplicarea anumitor reguli de bază, dintre care neîntreruperea postirii, continuarea acesteia în timp, este una dintre cele mai importante.
Complementaritatea celor douã sensuri ale postirii
Diferența dintre cele două moduri de postire ne ajută să înțelegem aparenta contradicție dintre canoanele ce reglementează postul. Canonul care interzice postul în zilele de sâmbătă și duminică se referă la postul deplin, “întrerupt” în primul rând de Sfânta Liturghie ce nu întrerupe însă postul ascetic, care are nevoie de o continuitate a efortului duhovnicesc.
Deci nu există contradicție între insistenta Bisericii ca să menținem postul ascetic în timpul sâmbetelor și duminicilor din Post și interzicerea postirii în ziua Sfintei Liturghii.
Numai urmărind cele două rânduieli ale Bisericii, păstrând simultan ritmul euharistic al postului deplin și ostenelile ascetice neîncetate ale celor “patruzeci de zile spre mântuirea sufletului” putem să împlinim cu adevărat scopurile duhovnicești ale Postului Mare.