Cel mai bun antrenor… pe gură!

Dacă urmăriți aceastărubricăde mai mulți ani, atunci știți cu siguranță că asupra domnului antrenor Marius Șumudicănu am avut niciodată cele mai alese aprecieri, nici fotbalistul cu acest nume, nici antrenorul nefăcându-mă să cad pe spate de admirație. Ca să avem o bază de plecare concretă, vă reamintesc că domnul actual antrenor fără contract a avut o singură performanțăîn întreaga-i carieră: câștigarea titlului de campioană a României cu echipa Astra Giurgiu în 2016, plus supercupa, ceea ce i-a adus și premiul pentru „antrenorul anului”. Restul carierei de antrenor începute în 2005 cuprinde un șir interminabil de eșecuri pe care însă exagerat de logoreicul Dușumică(eu mereu îi spun așa) s-a străduit să le transforme în performanțe, cu ajutorul multor comentatori, cu precădere al celor de la Digi, unde Șumi e un fel de abonat permanent. Concret: din 2005, de când antrenează, Dușumicăa avut 26 (douăzeci și șase de contracte), pe marea majoritate dintre ele neducându-le nici un sezon. Cam peste tot a stârnit conflicte, fiind în mod evident conflictual și foarte greu adaptabil, de fapt inadaptabil. Fixația sa de a ajunge să antreneze Rapidul (unde a mai antrenat o bucățică din sezonul 2010-2011) nu stârnește entuziasm decât în anume parte a galeriei, presupun că aia în care I.Q.-ul colectiv e ușor inferior celui al domnului Dușumică! Altfel spus: după ce în ultimul an și ceva domnia sa a antrenat o echipă din Turcia și două din Arabia Saudită (cu turcii ajungând în proces, iar ultimii arabi l-au gonit), se miră nevoie mare căpatronii Rapidului n-au venit în genunchi să-l implore să antreneze în Giulești. Faptul că l-au ales pe Bergodi nu e de mirare. În fond, Rapid vrea performanță, nu scandal. Iar Dușumicăasta poate garanta doar scandal, nicidecum performanță. Asta se face cu muncă, nu cu gura!