“Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să își ia crucea și să-Mi urmeze Mie!”

Călătoria spre Înviere trece prin Patimă și Moarte. Dar Răstignirea Mântuitorului fără răstignirea patimilor noastre este lipsită de valoare. Hristos arată clar despre Sine: ”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. De aceea îndemnul Duminicii a treia din Post este fără echivoc: ”Cel ce vrea…..”
Actul voinței este neapărat necesar mântuirii. Asemănarea cu Dumnezeu nu vine ca un automatism, ci ca un rezultat al unui efort asiduu, constant, conștient și asumat.
Omul poartă din Creație Chipul lui Dumnezeu. Nu ca o copie, ci ca reflexie, ca icoană a caracteristicilor fundamentale: rațiune, voință și sentimente. Prin rațiune omul percepe, acționează, sintetizează. Prin voință își pune în mișcare puterile trupului, dar mai ales ale minții, iar prin sentimente stabilește o relaționare bazată pe simțăminte profunde, iar nu pe satisfacerea unor instincte.
Chipul face deosebirea dintre om și celelalte viețuitoare, fapt pentru care omul și nu altcineva a fost așezat de Dumnezeu ca stăpânitor al Creației. Dacă rațiunea poate însemna proiectarea, voința este indiscutabil actul punerii în operă, transformarea, construcția propriu-zisă, iar sentimentele, decorațiunea vieții noastre cu tot ce este frumos, nobil, uman și divin deopotrivă. ”Dumnezeu este dragoste” și ”cea mai mare poruncă din Lege este să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată virtutea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
Voința însemnează asumare a tuturor consecințelor
Voia omului este cheia de boltă. Vrei să faci sau….să nu faci. Prin voie devii însă responsabil. Voința însemnează asumare a tuturor consecințelor. Liberul arbitru lasă posibilitatea orientării voinței omului acolo unde dorește omul. Altfel nu ar putea fi nici răsplătit, nici pedepsit. Recompensa depinde de alegere. Simplu. Vrei în Hristos, mergi după El. Calea are două sensuri, dar diametral opuse. În ceremonia Sfintei Taine a Botezului între preotul slujitor și candidatul la creștinătate (sau nașul ca martor și garant) are loc un dialog mărturisitor: Te unești cu Hristos? – Mă unesc cu Hristos! Te-ai unit cu Hristos? – M-am unit ! Și crezi Lui? – Cred Lui ca unui Împărat și Dumnezeu! și se rostește public, solemn Crezul – sinteza învățăturii de credință a Bisericii.
Să ne întoarcem însă la rațiune. Gândirea presupune conștiință. Omul se naște având în sine sămânța conștiinței morale, în mod natural. Principiul fundamental al moralei naturale este ”fă binele și evită răul”. Conștiința morală este forul interior ce acționează pe toate cele trei paliere ale faptei omului. Este sfătuitor drept în etapa gândirii și premeditării, este martor corect, asistând la oricare dintre fapte și mai ales este judecătorul nemitarnic ce ne spune fără echivoc dacă am lucrat binele sau răul. Cum altfel am putea avea dreapta judecată interioară, mustrările de conștiință sau bucuria binelui, dacă nu prin conștiința morală. Să considerăm așadar că Dumnezeu ne-a onorat și ne-a binecuvântat atunci când ne-a dăruit alături de chipul Său și instrumentul și unitatea de măsură după care noi înșine, înainte de Dreapta Judecată a Lui, să putem evalua faptele noastre, spre îndreptarea celor rele și lucrarea asiduă a celor bune.
(Pr. Florin Hostiuc, Parohia Mirăuți, municipiul Suceava)