„Cel care nu vede cât de pierzător este păcatul furtului este un orb“

Porunca „Să nu furi“ se referă la orice nedreptate făcută aproapelui. Forme ale furtului sunt prădarea, cămătăria, înșelăciunea, mita ș.a. În tradiția iudaică, părintele care nu-și învăța fiul o profesie era acuzat că-l învăța tâlhăria. „Enunțul scurt «Să nu furi!» demonstrează gravitatea acestui păcat pricinuitor de multe alte păcate, precum acuzații, suspiciuni, presupuneri, încriminări, hulă, răzbunare, care distrug dragostea dintre semeni. Putem spune că poruncile a VII-a și a IX-a își au obârșia în porunca generală «Să nu furi!»“. Mai multe despre această poruncă, în interviul oferit de exarhul administrativ al mănăstirilor din Episcopia Hușilor, protos. Iorest Matei.
Preacuvioase părinte, care era contextul în care Dumnezeu a dat această poruncă?
După ieșirea poporului Israel din țara Egiptului, Dumnezeu încheie un legământ cu poporul Său, prin promulgarea celor zece porunci (Decalogul), care alcătuiesc Legea fundamentală pentru organizarea poporului evreu sub raport religios, moral și social, arătând îndatoririle omului față de Dumnezeu, în primele patru porunci, și față de semeni, în următoarele șase. Cele zece porunci sunt sumarul a peste 600 de porunci conținute în Legea Vechiului Testament și stau la baza cârmuirii poporului Israel. Referitor la porunca a VIII-a, în Decalog o avem doar enumerată, însă la Ieșirea 22, 1 este scris clar: „De va fura cineva un bou sau o oaie și le va vinde să plătească cinci boi pentru un bou și patru oi pentru o oaie“ sau „dacă furul va fi prins spărgând și va fi lovit încât să moară, cel ce l-a lovit nu va fi vinovat de moartea lui“.
Poruncile a VII-a și a IX-a își au obârșia în porunca „Să nu furi!“
Există o explicație pentru locul acestei porunci? De ce e așezată după porunca care interzice păcatul desfrânării și înaintea poruncii prin care ni se cere să nu mărturisim strâmb împotriva aproapelui?
Așezarea poruncii a VIII-a între „Să nu fi desfrânat“ și „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău!“ nu este deloc întâmplătoare, deoarece prin desfrânare se fură curăția trupească lăsată de Dumnezeu: „Nu știți că trupul vostru e Templul Duhului Sfânt?“ (I Cor. 6, 19), iar prin minciună (mărturia strâmbă) se fură cinstea aproapelui: „Căci din inimă ies gândurile rele, … mărturiile mincinoase, hulele“ (Mat. 15, 19). Putem spune că poruncile a VII-a și a IX-a își au obârșia în porunca generală „Să nu furi!“.
Spre deosebire de primele cinci porunci, „Să nu furi!“ e cuprinsă în categoria poruncilor enunțate scurt. Cum explicați aceasta?
Enunțul scurt „Să nu furi!“ demonstrează gravitatea acestui păcat pricinuitor de multe alte păcate, precum acuzații, suspiciuni, presupuneri, încriminări, hulă, răzbunare, care distrug dragostea dintre semeni și strică buna conviețuire în comunitate, răpind liniștea și pacea interioară. Iar însușirea de bunuri nemuncite este urâciune înaintea Domnului.
Ce învață această poruncă? De la ce oprește, de fapt?
Porunca „Să nu furi!“ are la baza ei restricția însușirii de bunuri străine, ce poate declanșa în sufletul omului lăcomie, răutate, viclenie, patimi care îndepărtează de la om orice sentiment de compasiune față de aproapele. Învățătura morală a Sfintei Scripturi nu permite să alterezi prin faptele tale bunul și binele aproapelui. Vameșul Zaheu zice: „Dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva întorc împătrit“ (Lc. 19, 8), iar pentru a arăta că știe Legea cea Veche dorește ca „jumătate din averea sa să o împartă săracilor“ (Lc. 19, 8).
„Silește-te să nu cazi în păcatul furtului, dar dacă ai căzut, dă dovadă de bărbăție, scoală-te repede“
Mai are valoare și obligativitate porunca a VIII-a pentru noi, cei de astăzi?
Astăzi, când conștiința adormită naște monștri, păcatul furtului devenind pentru mulți obișnuință, ar trebui să fim cu mare băgare de seamă la învățătura acestei porunci; se pare că o conștiință fără mustrare cataloghează astăzi păcatul furtului ca fiind o virtute a omului descurcăreț. Astfel, omul, lipsit de adevăr, de rușine, de morală, de teama conștiinței și a lui Dumnezeu, fură din bunul statului, de la locul de muncă, după voia și plăcerea personală, fără a se întreba dacă vreodată va da socoteală pentru aceste nedreptăți și fapte rușinoase. Orice hoț privește în toate părțile, ca să nu fie văzut, dar nu-și amintește faptul că de sus vine ajutorul pentru fapta cea bună și osânda pentru nedreptate.
Există mai multe feluri de furt? Ce presupune fiecare?
Luarea pe ascuns a lucrurilor străine (furtul), luarea cu forța și pe față a lucrurilor altuia (prădarea), luarea bunurilor străine prin mijloace viclene (înșelăciune), vânzarea celor trebuitoare traiului cu prețuri mai mari decât cele obișnuite (specula), împrumutarea cu dobândă mare (cămătăria), luarea de bani pentru diferite favoruri (mită), neîntoarcerea lucrului luat cu împrumut, trăirea din cerșetorie atunci când cineva poate să-și câștige hrana prin muncă, însușirea lucrurilor închinate lui Dumnezeu sau consacrate prin testamente Bisericii (sacrilegiu), vânzarea și cumpărarea pe bani a harului sfințitor (simonie) – toate acestea sunt forme ale furtului și prin ele păcătuim înaintea lui Dumnezeu, Care a interzis acest păcat de la început prin porunca a VIII-a.
Este furtul un păcat grav?
Având în vedere faptul că acest păcat lovește în datoria morală de a fi drepți și de a iubi pe aproapele nostru, furtul e un păcat foarte grav. Sfântul Apostol Pavel îl enumeră printre păcatele care îl lipsesc pe făptuitor de împărăția lui Dumnezeu (I Cor. 6, 10). Așadar, datoria creștinului este să-și câștige cele de trebuință numai prin muncă cinstită. Proorocul Avacum spune: „Vai de cei ce strâng câștiguri nelegiuite pentru casa lor“ (Avac. 2, 9).
Cine păcătuiește împotriva acestei porunci?
Oricine încalcă această poruncă este vinovat înaintea lui Dumnezeu, indiferent de statutul social pe care îl ocupă. Toți vom da socoteală de păcatul furtului, întrucât acesta lovește în aproapele, rănindu-i sufletul, strică liniștea interioară și pe mulți chiar îi îmbolnăvește. Mai devreme sau mai târziu vom răspunde pentru fapta nedreaptă a furtului, pentru a ni se aminti că am mâniat pe Dumnezeu și pe aproapele nostru.
Își găsește corespondentul această poruncă în Fericiri?
Legea Decalogului vine să secere păcatul, însă fără să-l scoată din rădăcină, ci doar de la suprafață, dar în predica de pe munte, Mântuitorul Iisus Hristos arată valoarea spirituală a dezrădăcinării păcatelor și înlocuirii lor cu virtuți, care conduc spre împărăția lui Dumnezeu și vederea Lui: „Fericiți cei milostivi…“, „Fericiți cei blânzi…“, „Fericiți cei curați cu inima…“ (Mat. 5, 5-8), (Luc. 6, 20-22). Legea s-a dat prin Moise, pe Muntele Sinai, prin „duhul temerii“ (Is. 11, 2), din pricina păcatului, „în tunete și fulgere“ (Ieș. 19, 16). Fericirile ne-au fost date prin Însuși Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om. Ambele s-au dat pe munte, arătând că vin de sus, dar în duhul smereniei, blândeții, milostivirii și al păcii divine. Părintele Galeriu amintește: „Și așa precum legea este pedagog către Hristos (Gal. 3, 24), Fericirile sunt, prin Hristos, pedagog, călăuză către împărăția lui Dumnezeu“. Decalogul curăță ca într-o spovedanie păcatele ce ne apasă conștiința, îndemnându-ne să le părăsim, apoi în fericiri, o treaptă superioară, toate păcatele sunt înlocuite cu virtuți sufletești care nu ne mai lasă pradă viciilor, ci ne fac vas al alegerii Duhului Sfânt.
Avem îndemnuri din partea părinților Bisericii în legătură cu importanța și respectarea acestei porunci?
Sfântul Grigorie Teologul ne învață: „Cel care nu vede cât de pierzător este păcatul furtului este un orb fără ochi“.
Sfântul Nil Sinaitul: „Silește-te să nu cazi în păcatul furtului, dar dacă ai căzut, dă dovadă de bărbăție, scoală-te repede“.
Sfântul Dorotei de Gaza: „Ferește-te de cele mici, ca să nu cazi în cele mari. Dacă noi am fi băgători de seamă în cele mici, nu am cădea în cele mai grele“.
(Sursa: Ziarul Lumina)