Cei uitați

Ion Alexandru Angheluș, „poet de Huși”, ar fi împlinit 80 de ani. Lumea literelor l-a uitat. Încerc să dreg cât de cât nedreptatea amintind mai întâi de „localismul creator”, concept pus în circulație de fostul meu profesor la Universitatea ieșeană, Al. Dima, la care se recurge ori de câte ori se ivește o perioadă de efervescență a realităților culturale din câte-o măruntă arie considerată fie în pașnică adormire, fie prea puțin capabilă să se ridice la nivelul strălucirii de odinioară. Ai senzația că acționează misterioase fenomene telurice, migratoare prin veac, capabile să nutrească, la un moment dat, țâșnirea unui impresionant evantai de străluciri (cândva Blajul, apoi Fălticenii…) spre a se muta apoi într-o altă zonă, unde se resemnează în așteptare, urmând să izbucnească odată și odată la fel de exploziv.
Impresia că rămâne doar să se apese tasta similară celei ce scoate computerul din starea ”hybernate” are oarece temei, fiindcă, deși sumedenie de factori concură la migrarea ”matricelor creatoare”, până la urmă tot omul sfințește locul, destinul cultural al urbei putând fi hotărâtor influențat, la un moment dat, de prestația cutărei personalități catalizatoare de energii și aptă să construiască oriunde în spațiul mioritic climatul stimulativ propice creației. De regulă, astfel de personalități-ferment se bucură de prețuirea urbei și, în egală măsură, de indiferența nației. Rămân să-și consume strădaniile în măruntul lor univers, unde își rostuiesc biblioteci, își formează discipoli, scriu cu râvnă, scriu fără răgaz, se hrănesc cu himere și se sting înainte de a-și da seama că reprezintă o valoare cel puțin comparabilă cu proprietarii guralivi de box-office și susținere interesată de grup.
Onorante excepții hușene: Mihail Ralea, fost prim-redactor la „Viața Românească”, colaborator al lui Ibrăileanu, precum și, de ce nu, harnicul profesor Theodor Codreanu, distins cu Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române. Mai puțin norocos, dar, pe undeva, totuși emblematic, a fost Ion Alexandru Angheluș, căruia concitadinii îi spuneau (nu numai de dragul rimei) „Angheluș, poet de Huși”. Rimarea jucăușă, nutrită din amicală prețuire, poartă oare, fără voie, și o anume sugestie minimalizatoare? Dacă-i așa, este total nejustificată: citindu-l și acum, la atâția ani de când nu mai este, constați că nici pe departe nu-i vorba despre un poet de calibru, uz și respirație… locală; dimpotrivă, cărțile sale (câteva culegeri au apărut postum, prin grija prietenilor) sunt îndreptățite să figureze barem pe raftul al doilea al poeziei române de azi. Ceea ce nu-i puțin!
Poate-i poet minor, dar e poet adevărat, născut iar nu făcut. Pe de altă parte, chiar să nu fie măgulitor titlul de „poet al Hușilor”? O samă de compatrioți când aud de Huși se gândesc la Busuioaca de Bohotin… și cam atât. Uită că aici s-au născut Petru Rareș, Dimitrie Cantemir, Mihail Kogălniceanu, poate și Al. Ioan Cuza…
Apropo de Cuza: casa în care domnitorul se zice că ar fi văzut lumina zilei a fost demolată puțin înainte de 1989. În perioada interbelică, Iorga, pe atunci președinte al Comisiei Monumentelor Istorice, a obținut Decretul regal prin care imobilul era ocrotit, fiind declarat monument istoric. După ce a fost dărâmată spre a face loc unui bloc care nu s-a mai construit niciodată, organele locale, probabil dându-și seama de enormitatea gafei, au cerut insistent istoricilor urbei să conceadă că Al. Ioan Cuza s-a născut… vizavi: „E tot o casă veche, are și asta coloane”…
Printre numele altor hușeni de marcă se numără, alături de Ralea, Radu Cernătescu, Șt. Dimitrescu, Al. Giugaru, Oct. Cotescu ș.m.a. – cu voia dvs., îl trecem pe listă și pe Corneliu Zelea Codreanu, fiindcă a izbutit să se insinueze într-o anume filă a istoriei românilor. În Hușiul ce mustește de istorie, o stradă poartă acum numele lui Ion Alex. Angheluș – nu-i puțin lucru, mai ales că poetul dispărut prematur e și acum citit, recitat, evocat, într-un cuvânt, prețuit. Mă-ntreb numele cărui scriitor ieșean, sucevean, botoșănean, băcăuan, nemțean trecut în neființă în ultima jumătate de veac a fost dat vreunei străzi în urbea natală? Or fi existând străzile Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu? Iată că hușenii nu s-au sfiit s-o facă, deși poetul n-a avut nici măcar calitatea (acum banală) de membru al Uniunii Scriitorilor! Văd în asta un gest recuperator de reală prețuire, greu de întâlnit altundeva în postata urbanismului românesc. Drept pentru care încep să cred că sintagma „poet al Hușilor” nu minimalizează, ci, într-un fel, înalță. Izolat într-o margine a luncii Prutului, orașul rămas acum și făr-de tren încearcă să-și gestioneze onorabil barem amintirile…