Cei o sută de mii

România e țara contrastelor. Nu există zi în care să nu auzi cât de grea e viața. Cât de năpăstuiți sunt românii. Cum nu pot ei trăi. Cum nu pot ei să se compare ca nivel de trai cu restul Europei civilizate. Cum sunt ei ținta bătăii de joc a celor care-i conduc. Nu există zi în care să nu auzi că salariile actuale nu permit un trai decent. Nu există zi în care să nu auzi că în spitale mori cu zile. Că doctorii sunt niște șpăgari care nu-și dau interesul. Nu există zi în care să nu auzi că nu avem infrastructură. Că nu avem drumuri. Că nu avem căi ferate care să îți permită să te deplasezi civilizat și într-un timp scurt între două orașe aflate la câteva sute de kilometri depărtare unele de altele. Asta în secolul vitezei. Când timpul e cea mai prețioasă resursă artificială. Că pe cele naturale le-am amanetat sau vândut occidentului. Și aici mă refer inclusiv la inteligență.
Nu există zi în care să nu auzi cum mulți se plâng de calitatea slabă a învățământului, dar, pe de altă parte, dacă profesorul îndrăznește să ceară prea mult la clasă, imediat sar tot felul de asociații de „mămici” care se dau de ceasul morții de cât de solicitați le sunt copiii. Sigur. Nu le mai rămâne timp pentru stat cu ochii în jocurile epileptogene cu orele. Că de sport ce să mai vorbim? Ia, voi, toate astea „deștepte”, despărțiți în silabe cuvântul constituțional. Așa-i că vă încurcați? Cum să fie altfel când generații întregi nu mai au antrenamentul cititului? Cum să fie altfel când memoria și concentrarea au fost înlocuite cu „creativitatea”? Pe sistemul „Nu ține minte prea multe, dar uite ce frumos desenează”. Desenau frumos și ăia care au făcut picturile rupestre.
Nu există zi în care să nu auzi pe canalele media cum este violată limba română de oameni care sunt puși în posturi de conducere. Oameni care habar nu au când se folosește „care” și când „pe care”. Oameni care nu știu să pronunțe o frază fără să se repete sau fără să se încurce. E trist, dar asta avem. Meritocrația nu a fost vreodată o caracteristică a poporului român. Încet, încet se va pierde și limba română. Vom avea nevoie de noi reguli gramaticale. De fapt, agramaticale, ca să ne înțelegem cu toți gibonii.
Pe de altă parte, nu există zi în care să nu vezi parcări pline. Nu există zi în care să nu te sufoci în trafic. Nu există zi în care magazinele să fie goale. Nu există zi în care să nu vezi cel puțin 20-30 de oameni vorbind la telefoane care costă mai mult de un salariu. Nu există zi în care să nu vezi cum „necăjiții” o duc al naibii de bine. Mult prea bine pentru pregătirea lor.
Știți ceva? Nu există zi în care într-un spital din țara asta să nu se întâmple o minune. Un pacient salvat de la moarte. Un caz dificil rezolvat. O intervenție chirurgicală în premieră. Așa cum a fost transplantul de plămâni, realizat pentru prima oară la noi în țară. Cu doctorii ăștia șpăgari și care nu își dau interesul, așa cum îi percepeți mulți. Nu există zi în care să nu se consume resurse uriașe cu un pacient aflat în ultimul stadiu de evoluție a unei boli. Nu există zi în care să nu fie prezentă o picătură de suflet într-un ocean de suferință. Se întâmplă în spitale din România. Zilnic.
Nu mai puteți, marea majoritate, de mentalitate liberală, dar în viața reală nu știți cum să mai cereți ceva de la stat. Nu știți cum să mai țepuiți sau să nu plătiți pentru ceea ce beneficiați cu toții. De la pensii, asigurări de sănătate până la infrastructură. Nu vă convine ce aveți acum? Luați exemplu de la cei o sută de mii. Faceți și voi la fel. Un miting mamut în care să spuneți că v-ați săturat de cât de obidiți sunteți. Ieșiți din malluri, scoateți ochii din telefoane și căscați-vă bine în jur. La nivel declarativ toți sunteți nemulțumiți. Și? În afară de câteva lamentări de net mai faceți și altceva?
Ce s-ar întâmpla dacă toți cei 4 milioane de oameni plecați la muncă în străinătate s-ar întoarce? Definitiv. V-ați gândit la asta? Paralizează țara. Șoselele vor deveni un imens șarpe de oțel. Imobil, în mod sigur. Administrația locală și națională se va bloca ireversibil. Vedeți ce e la pașapoarte și la permise, nu? Vedeți ce e la înmatriculări auto? Asta în condițiile în care mai suntem o mână de oameni activi. Băncile, farmaciile și mallurile vor funcționa însă în draci. Cam la asta se reduce tot.
Populația e împărțită între cei care ” #rezistă” și cei care, disciplinați, răspund comenzilor de partid. Fiecare tabără cu susținătorii ei. Asta în timp ce pe zi ce trece devenim tot mai analfabeți, tot mai răi, tot mai abrutizați. În fiecare zi lăsăm viața să ne scape din mâini, comentând aiurea ce a făcut unul sau altul, care, în paranteză fie spus, nu dă doi bani pe gloată. Am uitat să trăim. Să împărțim bucuria. Să ne dezvoltăm prin educație, cultură, inteligență, atât cât a mai rămas pe meleagurile astea. Știm doar să cerem de la stat, noi, toți, capitaliști convinși, bineînțeles. Noi menținem statul sărac. Prin ceea ce plătim. Prin ceea ce votăm. Prin ceea ce acceptăm. Prin felul nostru de a trăi. Au ieșit o sută de mii să susțină actuala stare de lucruri din România. Să susțină infrastructura actuală. Prețurile actuale. Calitatea actuală a învățământului și sănătății. O sută de mii susțin modul actual de trai. E bine? E rău? Habar nu am. Voi știți?