Cu adânci plecăciuni m-a salutat un ins oarecare pe stradă. Avea o sacoșă, în chip de prelungitor al mâinii drepte, și izbutea performanța de-a nu ieși cu nimic în evidență, de parc-ar fi fost personificarea cenușiului.
Nu-mi aminteam de unde-l cunosc. Dar, cum memoria mea e structurată pe sertare, m-am pus pe căutat. Și, după ore de scotoceală, l-am găsit. Cel ce mă salutase era un fost deputat, cu două mandate în cartea de muncă. Un fost deputat, înghițit de burdihanul întunecat al anonimatului.
Ce soartă și pe oamenii ăștia! Ani în șir ești oglindit de televiziune; ziarele îți multiplică panseurile, radiourile îți molfăie discursurile și, deodată, toate sunt spulberate și ești trecut la rubrica „Și ceilalți”.
Să fii atâta vreme o personalitate, iar când funcția e dusă, anonimatul să se prăvălească, peste tine, rece ca o lespede de mormânt!
Dar, pe toți zeii, nu se poate face nimic pentru ca, preț măcar de o clipă, cel uitat să fie iar luminat de neonul primei pagini a ziarelor? Nu, sorry, nu se mai poate face nimic.
De-aceea, despre cei mai mulți oameni politici se poate spune că mor de două ori. Mai întâi le moare numele, apoi – după ani mai mulți sau mai puțini – corpul urmează numelui, ca o tinichea, din carne și oase, legată de coadă.
