Cei întăriți prin credință sunt de neclintit

Borna de 150 de zile de când a început războiul în Ucraina a fost atinsă nu cu mult timp în urmă. Într-o lume bulversată de război, inflație, fiind chiar în mijlocul verii, când mai toată lumea este deja în vacanță, pare desuet să îți aduci aminte de cuvintele din Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm”. Mai mult, una din cărțile care face un statu quo al situației creștinismului în leagănul lumii, apărută în 2021 la Éditions du Cerf, Paris – La fin de la chrétienté, semnată de Chantal Delson (tradusă și în limba română), ridică semne de întrebare pertinente cu privire la faptul de a fi creștin astăzi. Întrebări, dar și evidente constatări precum: „De ce unii creștini, și în unele țări aproape toți, încep să considere inacceptabile poruncile Bisericii – când acestea au fost acceptate de toate generațiile anterioare? Prin această dezavuare, creștinismul este nu numai marginalizat, lipsit de dreptul său de a prescrie și de a proscrie, ci și insultat” (p. 69), ne arată distanța dintre ce ar trebui să fie și ceea ce trăim de fapt.
În același timp, accentul trebuie pus mereu și mereu pe cuvântul viețuire. Părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard insista foarte mult asupra acestui lucru: „Creștinismul nu este în primul rând o doctrină; este un mod de viață luminat de dogma teologică și mistică și de taina Liturghiei. Nu studiul teoretic al dogmelor este important, ci transmiterea unui mod de viață” (Rugați-vă neîncetat, București, 2013). Important e așadar cum te străduiești să-ți trăiești credința onest atât față de Dumnezeu, cât și față de sine, în pofida vremurilor complicate – ca de altfel, a tuturor epocilor din întreaga istorie. Prin ideile sociale și morale promovate de învățătura creștină se propune o schimbare interioară a omului pentru ca în perspectivă întreaga societate să fie transformată. Cu toate acestea, critici la adresa oricărei învățături de natură filosofică sau religioasă în mod inevitabil au existat.
A viețui, a fi întru Cineva sunt cuvinte care ne arată dimensiunea verticală a darului lui Dumnezeu, viața. Credința creștină este, înainte de toate, trăire creștină. Ea îmbrățișează întreaga ființă a omului în toate manifestările sale de viață. În forma lui cea mai înaltă, sacrificiul (grija lumească amintită mai sus) înseamnă renunțarea la un lucru personal în vederea dăruirii. Acest aspect al iertării, al depășirii egoismului, aduce o altă perspectivă asupra vieții creștinului. O renunțare care nu are ca efect oferirea nu este jertfă și nu constituie un progres, căci jertfa implică moartea sau renunțarea la un mod de viață inferior în favoarea unui fel de existență superior. Chiar dacă ar fi să rămânem la nivelul de începători în viața duhovnicească, e bine să ne amintim că pe lângă „obligațiile” de natură religioasă creștinii au și unele îndatoriri de ordin social, însă acestea toate gravitează în jurul unei singure idei: creștinii, noi, aparținem de jure și de facto lui Dumnezeu. Una din apoftegmele din Patericul copt ne arată că viețuirea noastră trebuie să înceapă prin frica de Dumnezeu: „Apa Horsiesi a spus: Dacă o cărămidă de lut nears e pusă la temelie lângă râu, ea nu durează nici măcar o zi. Dacă e arsă, ea ține ca piatra. Tot așa e omul care are gând lumesc: nu este ars de frica lui Dumnezeu. Dacă ajunge la vreo mărire, atunci se destramă, căci multe sunt ispitele unora ca aceștia, mai ales dacă sunt în mijlocul oamenilor. E bine ca omul să-și cunoască măsura ca să fugă de povara măririi. Cei întăriți prin credință sunt de neclintit” (Patericul copt, pp. 141-143). E învățătura pe care mereu va trebui să o aplicăm și mai ales să o trăim.
(Pr. Alexandru Ojică , Ziarul Lumina)