„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor!” (Mt. 5, 3)
De multe ori ne-am întrebat ce înseamnă să fii sărac cu duhul. În popor tradiția împământenită este aceea de „om fără multă minte” sau „nebun”. Săraci cu duhul sunt însă oamenii smeriți, aceia care nu văd nici un fel de bogăție duhovnicească întru ei, aceia care nu conștientizează nici o vrednicie personală în sufletul lor și care simt păcatele lor ca pe o mare povară, căindu-se pentru ele.
Astfel de săraci vor moșteni cea mai mare bogăție, adică Împărăția cerurilor! Însuși Mântuitorul Își începe învățătura Sa prin a-i ferici pe cei săraci cu duhul, așezându-i pe aceștia care dețin smerita cugetare la temelia vieții duhovnicești. El S-a făcut Chipul desăvârșit al desăvârșitei smerite cugetări. A binevoit să îmbrace haina smereniei pentru a ne arăta practic înălțimea cerească a acestei învățături ce este și virtute, considerată des de oamenii societății de astăzi un lucru josnic. Vedem însă că întreaga viață pământească a Mântuitorului stă sub acest aspect, al întruchipării smereniei într-o formă văzută pentru a ne da exemplul suprem. Temelia pe care o pune Hristos Domnul, Arhiereul Veșnic, este asemenea constructorilor care toarnă la temelia marilor clădiri materiale scumpe – fier sau beton – pentru a fi capabile să reziste marilor greutăți. Iisus așază așadar o temelie ce înalță casa mântuirii, punând în locul banilor virtutea sărăciei.
Noi, oamenii de azi, ne străduim să strângem averi pentru a ne înălța case mari, dar… oare cu ce folos, când Mântuitorul ne învață tocmai contrariul, să risipim bogățiile căci prin risipirea lor în mâinile săracilor vom construi casa cerească. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cei săraci cu duhul sunt cei cu sufletul și cu voința liberă. El amintește că cei smeriți, dar nu de bunăvoie, vor fi lăsați la o parte de Hristos căci El va lăuda „pe cei blânzi și liniștiți” (Is. 66, 2). (Marius Adrian CĂLIN)
