Păzirea poruncilor Legii, unită cu credința dreaptă în Hristos, aduc mântuirea omului, dar nu-l fac desăvârșit. Acest lucru îl arată marele Apostol Pavel când zice: „Nimic nu a desăvârșit Legea” (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mântuitorul, zicând: „Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug să aibă” (Ioan 10, 10).
De aici trebuie să înțelegem că alta este treapta celor ce intră în viață, adică se mântuiesc, și alta este treapta celor ce voiesc să aibă și mai multă viață, adică a celor desăvârșiți. „Cei ce se mântuiesc, moștenesc viața cea veșnică, iar cei ce sunt desăvârșiți, nu numai că se mântuiesc, dar moștenesc vistieriile slavei celei dumnezeiești din ceruri” (Kiriacodromionul, pag, 388, București, 1875).
Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa și răscumpărarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moștenit cerul. De aceea, în Sfânta Evanghelie, Mântuitorul nu a zis: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția raiului”, ci „Împărăția Cerurilor”, sau „Fericiți cei izgoniți pentru dreptate, că a acelora este împărăția raiului”, ci „Împărăția Cerurilor”. Așa a binevoit Preabunul nostru Mântuitor și Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa și răscumpărarea Sa, să dea mai mult decât am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvântul care zice: „Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit darul (Romani 5, 20). (Părintele Cleopa)
„Desăvârșirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului”
Sfântul Ioan Scărarul spunea că „desăvârșirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului”.
Sfântul Nichita Stihatul spune că desăvârșirea este „readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, așa cum l-a creat Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, și bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere”.
Iar Sfântul Isaac, fiind întrebat de unde cunoaște cineva că a ajuns la măsura desăvârșirii, zice: „Când se va mișca pomenirea lui Dumnezeu în mintea omului, îndată inima lui se pornește, spre dragostea lui, și ochii lui pogoară lacrimi cu îndestulare, că dragostea din pomenirea celor iubiți aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodată nu este lipsit de lacrimi, fiindcă de-a pururea își aduce aminte de Dumnezeu, încât și în somn vorbește de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucrează unele ca acestea care este semn al desăvârșirii oamenilor în viața lor”.
(Filocalia X, București, 1981)
