Cei care își scrijelesc numele pe zidurile mănăstirilor

Fenomenala mârlănie a celor care își scrijelesc numele pe zidurile monumentelor istorice este durabilă ca monumentele înseși. Ea se manifestă în primul rând acolo unde nu ar trebui. Nici măcar mânăstirile Bucovinei nu sunt iertate.
Bate creștinul atâta drum ca să se reculeagă și să se roage în fața icoanelor și, în paralel, dă cu ochii peste numele tuturor neciopliților care și-au înscris numele în piatră. Avalanșe de cărți de identitate și de diminutive, zgâriate cu o muncă titanică, pentru că pereții sunt duri. Astfel, până peste secole, se vor citi iscăliturile lui „Valy din Tulcea”, „Mary din Vaslui” și „Lyly din Săveni”. Ori despre „Doru și Ioana”, care și-au abătut pașii pe acest locuri în iunie 2001, prilej cu care au cioplit suplimentar și-o inimă sub nume. Bine că nu și două organe sexuale, că dragostea mai înseamnă și asta.
Mai tare m-a uimit, cercetând numele inscripționate pe monumentele din Bucovina, să constat că acest obicei datează din timpuri foarte vechi. Astfel, am descoperit niște „țopies” (alint dat țopârlanilor) care și-au scrijelit numele și prenumele în 1940, în 1921, în 1900, în 1880 etc. Ceea ce mi-a dat serios de gândit: înseamnă că mârlănia pe aceste meleaguri nu-i de dată recentă, ci este, ca să zic așa, una seculară. Seculară precum codrii moldoveni cu frunză deasă, deși tot mai rărită de drujbele neiertătoare.
Și-acuma, ceva pentru patrioți. Dragii mei, am mai găsit, însemnate cu apăsare în piatra groasă a zidurilor, și câteva nume nemțești – Franz, Hans, Karl ș.a – din perioada când Bucovina făcea parte din marele imperiu. Și-abia atunci m-am prăbușit într-o meditație de adâncimea unui puț cu petrol cerebral. Fiindcă, pentru prima oară în viața mea, mi-am pus întrebarea:
– Măi frate, dar dacă mârlănia românească nu-i produs autohton, ci vine de pe piața externă? Dacă nu suntem noi marii mârlani ai planetei?