Cei care au fost (6)

Academicianul Valeriu Cotea s-a înecat cu o felie de portocală și a murit cu trei săptămâni înainte de a împlini 90 de ani. Îi promisesem că-i voi fi alături de 11 mai, când Academia Română îl va sărbători oficial la București; am scris și un capitolaș din cartea pregătită la Editura Academiei – care, iată, din volum omagial se preschimbă în ultim și întristat omagiu public adus celui mai mare oenolog român, precum și personajului Cotea, prototipul moldoveanului hâtru, inteligent, plin de bună cuviință și modestie, om de știință meticulos și dăruit, conviv fermecător și orator înnăscut. Se pare că există o vamă dificil de trecut în pragul vârstelor rotunde înaintate: fostul nostru decan, profesorul Gavril Istrate, s-a poticnit definitiv cu aceleași trei săptămâni înainte de a împlini, și mai emoționant, 100 de ani; cartea ce i-o plănuiam nici n-a mai apărut… Ieșenii l-au respectat și iubit pe Cotea nu numaidecât din pricina CV-ului său kilometric, doldora de distincții și onoruri naționale și internaționale, cât mai ales pentru șarmul discursurilor sale calde, înțelepte, străluminate de ghidușia unui haz aparte, de extracție țărănesc-vrânceană: amical adică, respectuos totdeauna și cu reale virtuți aforistice. Marea lui tristețe, după cum mi-a mărturisit nu o dată, a fost aceea că, mai ales în ultimul an, boala (Parkinson) „i-a luat vorbirea”. Tocmai lui, cel ce strălucea totdeauna în agora! „Cum o să vorbesc la sărbătorirea de la Academie?” – se întreba de-a dreptul panicat. Soarta i-a răspuns sec și fără cruțare: nu, n-o să mai vorbească. L-a amuțit… o felie de portocală! Dar, cum se va vedea, și sistemul șubred de salvare românesc. De câte ori îl vizitam, mă ducea în încăperea cu portretul mamei, pictat de Dan Hatmanu; tăcea o vreme, spre a-și întoarce gândul la ulița copilăriei din vestita comună vrânceană Vidra: „Noi am fost șapte frați, numai băieți. Mama era socotită ca o a doua «Babă Vrâncioaia», personaj mitic, foarte prezent în folclorul locului. Cotea mergea greu, vorbea greu, dar tot s-a străduit să-mi întoarcă din vizite: m-am pomenit cu el la ușa rezervei spitalului în care fusesem operat. Ce putea să-mi aducă un oenolog? Desigur, struguri. Am stat de vorbă pe îndelete atunci și mi-a istorisit multe despre învățătorul satului (și Cotea s-ar fi voit învățător, „singurul din sat, în afară de preot, căruia lumea îi pupă mâna”, dar n-a fost să fie): „în afara alfabetului de la A la Z, ne-a învățat respectul față de părinți, respectul pentru cei mai în vârstă, dragostea de țară”… Apelată la 112, Salvarea a ajuns la el după 26 de minute, când „s-a eliberat de la un alt caz”. 26 de minute, academicianul, cu coaja de portocală înfiptă-n gât, n-a respirat. Din păcate, Salvarea a venit fără medic la bord. O a doua ambulanță, cu doctor (doar două mașini din toate Salvările au echipaj complet!) a ajuns după 37 de minute, tot după ce „s-a eliberat de la alt caz”. Prea târziu! Am numărat coroanele depuse la catafalcul academicianului Cotea (vorba vine „la catafalc” – au fost orânduite afară, în jurul bisericii: n-ar fi încăput nici în Catedrala Mântuirii Neamului!): am ajuns la incredibila cifră de 144 – și încă mai continuau să sosească! Câteva zeci trimise de instituții și oficialități din Iași, București, Vrancea ș.m.a., dar cele mai multe din partea unor familii ieșene. Trăiesc de-o viață în Iași și n-am mai întâlnit o manifestare a prețuirii unanime de asemenea proporții, fiind cât se poate de întemeiată căutarea unei explicații. De regulă, numărul coroanelor și ferparelor din gazetă este direct proporțional cu poziția răposatului pe scara responsabilităților sociale. Cotea n-a deținut alte funcții decât cele legate de propria-i profesie. Fiu de țăran din Vidra Vrancei, s-a ridicat prin propria-i trudă, unanim validată de cele mai prestigioase foruri științifice, într-o societate în care impostura căpătase proporții alarmante. Traiectoria Vidra Vrancea – Academia Română, parcursă după toate regulile și cu toate îndreptățirile, pare venită din altă lume, astfel dobândind implicit aură și statut de model. De model putând servi și comportamentul profesorului, ținuta lui morală, întemeiată pe modestie, bună cuviință și civilitate. Să adăugăm umorul hâtru, de extracție țărănească, pentru a propune ipoteza că, într-o țară și-ntr-o vreme lipsită acut de modele, Cotea a fost perceput instinctiv ca posibil model. Și omagiat, la marea despărțire, în consecință.