Cei care au fost (6)

Cine-și mai amintește de Alexandru Filioreanu, fostul ministru adjunct al transporturilor în Guvernul Maurer, director al Regionalei CFR Cluj, apoi Iași? Cronic subdezvoltată, zona românească de nord-est s-a împlinit spectaculos feroviar prin strădania uitatului director regional, căruia i se datorează – dacă nu chiar la propriu, atunci barem tenacității adeseori temerară cu care a izbutit să ducă la bun sfârșit, proiecte (azi ar putea fi considerate de-a dreptul utopice) în cei 20 de ani cât a gospodărit căile ferate moldave. Cum l-am cunoscut îndeaproape și m-a chemat să-i fiu alături la toate inaugurările sărbătorești din mandatul său, sunt sigur că, de-ar putea să vadă harta căilor ferate acum, albăstrită de liniile desființate, ar izbucni în plâns. Adevărat, Filioreanu dădea drumul lacrimilor repede, și la ceas de bucurie și de întristare, motiv pentru care cei din preajmă îl ironizau pe ascuns, nu fără a recunoaște că ne-bărbăteștile manifestări ale directorului revelau o puțin obișnuită iubire pentru glasul roților de tren. Asta poate și datorită faptului că se trage dintr-un sat (Filioara-Neamț) fără gară, cu trenul la zeci de kilometri distanță, și înțelegea altfel destinul zonelor izolate în vremea în care zeul automobil abia își începea fulguranta ascensiune. N-ar putea să priceapă cum de au ajuns izolate feroviar localități precum Fălticeniul, Hușiul, Moldovița, Dornișoara, Fălciul, Nisipitul, până de curând Putna și Rădăuțiul, dar, mai ales, l-ar durea peste măsură abandonarea propriilor lui ctitoriri, adică liniile spre Siret, spre Săveni, Hârlău-Flămânzi-Botoșani. Cea din urmă, aproape terminată, cu ditamai tunelul de 1500 metri isprăvit și podurile metalice așezate pe culee, e-o tristă mărturie mută a incapacității urmașilor de aduce la bun sfârșit truda înaintașilor. Poate că s-a și avântat prea mult, creditând calea ferată cu veșnică înflorire, dar așa arătau studiile de fezabilitate pe atunci. Cele 58 de linii ale triajului din Suceava zac acum îmburuienite, magaziile din toate stațiile au ajuns lăcașe de stafii, coletăria a dispărut, cele mai multe gări au fost retrogradate la statut de haltă, trenurile locale de călători, câte au mai rămas, circulă cu 1-2 vagoane, materialul rulant s-a învechit peste poate, viteza de circulație, dimpreună cu viteza comercială, au devenit pur și simplu ridicole. Filioreanu a avut vocația construcției: a preluat regionala CFR Iași cu 20 km. de cale dublă, izbutind s-o aducă la 580 km., a început electrificarea de la zero și a lăsat-o la kilometrul 750 (cum avea să rămână până azi), a determinat sfredelirea munților la Mestecăniș, dublând linia către Transilvania, a modernizat electrodinamic stațiile, a dublat tunelul de la Bârnova și l-a adus pe cel vechi la cota necesară, proiectând electrificarea magistralei 600 (zadarnic, linia a rămas cum era)… Secția Pașcani-Tg. Neamț, electrificată, a construit-o ilegal, din fondurile de exploatare (azi, ar constitui deliciul DNA-ului pentru abuz în serviciu!) și Ceaușescu a aprobat-o… când nu se putea altfel: era în pragul inaugurării. În primul tren a invitat scriitorimea, în frunte cu Președintele Uniunii, iar confrații, nedumeriți, și-au dat coate când au văzut lacrimi în ochii directorului Regionalei – destul de greu de înțeles asemenea implicare sinceră și dedicată, desprinsă parcă din poveștile proletcultiste moralizatoare cu bucuria muncii împlinite. Fostul muncitor de la Atelierele Nicolina, ajuns inginer cu doctorat strălucit, poate-și revedea atunci frânturi apăsătoare dintr-o viață zbuciumată. Ne-a povestit: „Mi-a murit sora la bombardamente, în 5 spre 6 iunie 1944. Cu mațele scoase afară, cu ochii deschiși, parc-o văd, și cu doi copii care plângeau lângă ea, unul de doi și unul de trei ani. Am pus-o pe-o scară, într-o căruță și am dus-o la Eternitate. Era o groapă lângă Cimitirul Eroilor… Căruțe după căruțe, pline cu morți, veneau acolo. Dădeau jos morții cu pătura, ștergeau cu lopata viermii de pe ei…” În 2018 s-ar fi cuvenit ar trebui să marcăm împlinirea a 80 de ani de la inaugurarea liniei montane Vatra Dornei-Ilva Mică. Au construit-o austriecii, cu prizonieri de război – acolo au murit și mulți români. Nu-i mai știe nimeni. Pe constructorii din vremea noastră pașnică și prea puțin dreaptă, fără a-i considera numaidecât eroi, s-ar cuveni să nu-i lăsăm în astfel de uitare.