Cei care au fost (1)

Pline gazetele cu „saga” sexuală de la Episcopia Hușilor! N-o comentez aici, este treaba Justiției, care, până una-alta, i-a condamnat… pe reclamanți (nici ei ușă de biserică)! O lumină posomorâtă începe să îmbrace un scaun episcopal de tradiție și prestigiu, dând la o parte amintirea unor pilduitoare păstoriri hușene (episcopul Leu), ca și făptuiri memorabile ale monahilor de aici. Cine-și mai amintește de Mina Dobzeu? A trăit aproape 100 de ani; l-am cunoscut cu puțină vreme înainte de marea și definitiva trecere (2018). Părintele Dobzeu este bine cunoscut mai ales datorită faptului că, în pușcărie, este cel care l-a creștinat pe Nicolae Steinhardt. La Jilava, unde i-a avut colegi de recluziune pe Const. Noica, Dinu Pillat, Al. Paleologu, Sergiu Al. George (apoi, la Gherla, pe Al. Zub și Nicolae Ivasiuc) „aflând că (Steinhardt, n.n.) vrea să fie botezat ortodox, am decis fără zăbavă în ziua de 15 martie 1960 să-i îndeplinim dorința. Am așteptat vremea potrivită, când deținuții din cameră au fost scoși la plimbare, iar dumnealui, sub pretextul că este bolnav, a rămas în celulă (…). A fost un botez unic, oficiat într-o celulă subterană de la Jilava, în prezența mai multor preoți, dintre care doi, părintele Făgărășanu și părintele Nicolae, erau greco-catolici (…). Apoi am cântat cu toții «Câți întru Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat. Aleluia!». Chipul domnului Steinhardt iradia atunci o lumină divină, părea transfigurat, iar ochii noștri erau înlăcrimați”.
Nu-i singurul merit al arhimandritului Dobzeu. Intrat ca frate la mănăstirea Hâncu încă de la 13 ani, a fost, în cel de al Doilea Război Mondial, oștean pe fronturile din Banat și din Ungaria. Apoi, la mănăstirile Căldărușani, Nicula, Neamț și la Schitul Brădicești urcă cu vrednicie treptele ierarhiei bisericești și încearcă să-și desăvârșească studiile teologice, dar în 1959 este exmatriculat, arestat și condamnat politic. Avea să se numere și printre ultimii arestați ai anului 1988 sub acuzația absurdă de „uneltire împotriva siguranței statului”. După câte mi-a mărturisit, îl măcina o singură remușcare: i-a dat recomandarea pentru a primi Sfânta Taină a preoției lui Daniel Corogeanu, de la mănăstirea Tanacu, cel care a izgonit nu numai diavolii dintr-o biată tânără maică, ci și sufletul nefericitei…
La Episcopia Hușilor, fostul consilier cultural Mina Dobzeu era în continuă sfadă cu mai marii săi dintr-un motiv cât se poate de… lumesc: rânduielile obligă călugărul să doneze mănăstirii jumătate din pensie. Arhimandritul o dă pe toată, adică 174 de lei, dar cum cumulează pensie de veteran de război, de deținut politic și de preot, încasa lunar ceva mai mult. Mănăstirea vrea jumătate din total, nu din pensioara de preot. Mina Dobzeu motiva că investește în tipărirea unor cărți de cult. Mie mi-a dăruit câteva subțirele broșurele de popularizare, se pare, însă, că a desfășurat o activitate editorială consistentă: „M-a costat 14 milioane numai cartea «Pentru o biserică dinamică»”.
Dar las tracasările lumești din Casa Domnului spre a înfățișa o viziune a arhimandritului: l-a visat pe Hristos pogorât pe o colină din satul natal Grozești („Grozeștii ceilalți”, conform geografiei toporâte de Ribbentrop-Molotov). A hotărât că evenimentul se cuvine nemurit prin amplasarea unei troițe care s-ar vedea și de pe un mal, și de pe celălalt (Dobzeu a învățat sculptura religioasă la Căldărușani). Cu sprijinul mai multor oameni de bine din Huși, s-a construit o monumentală troiță sculptată (două tone!) și, după ce s-a obținut acordul autorităților din „Grozeștii ceilalți”, crucea cu imaginea în mărime naturală a răstignitului în basorelief a fost încărcată într-un camion, dimpreună cu sacii de ciment, nisip și celelalte trebuitoare. Numai că la Vama Leușeni, după o așteptare de aproape o zi, camionul a fost întors la Huși: pentru amplasarea troiței ar fi fost necesară aprobarea Mitropoliei Basarabiei (de rit vechi, deloc pro-română) și a Ministerului Muncii (?!) de la Chișinău. Încurcate-s căile Domnului! Vreau să cred că, în cele din urmă, troița a fost ridicată – n-am mai fost de mult pe meleagurile Grozeștilor…
*
Cel care nu mai este, Serafim Saka, mi-a fost drag. Foarte ciudat: scriitorul considerat de toată lumea ciufut, arțăgos, incomod, avea vocația prieteniei. O vreme m-a găzduit ilegal, la Chișinău, în atelierul artiștilor plastici în care soția lui, Maria, fantaza la războiul de țesut, imaginându-și ciudate tapiserii de o delicată limpezime. Dormeam pe o ladă cu cărți românești primite de peste Prut, același titlu de câte zece ori: foamea de carte românească determina atunci o tezaurizare nestăpânită și, ades, informă. Credeam, în anii aceia, că tot ce zboară se mănâncă și că împlinirea proiectelor și idealurilor unioniste nu depinde decât de o minoră chestiune de timp, că basarabenii sunt temeinic „uniți în cuget și-n simțiri” și că românii aciuați ca și mine la Chișinău nu-s mânați decât de înalte simțăminte naționale. Aș!
A urmat cascada dezamăgirilor, pe care Serafim o urmărea și comenta cu detașarea celui îndreptățit să replice „nu v-am spus eu?” Concepția lui singulară despre Transnistria a stârnit rumori dezaprobatoare, ale căror ecouri o însoțesc și azi: „O văd ca pe o excrescență ce nu trebuie nicicând inclusă în organismul nostru statal”. Serafim era oare, cum se spune, „de profesie contra”? Mai degrabă cred că-i vorba despre o relație specială cu instituția compromisului, căreia mai toți îi acordăm, ajungând până la lașitate, funcția de justificare a gesturilor care ne incomodează amintirile. Serafim a avut parte și de înalte onoruri oficiale, și de marginalizare în perioada sovietică – dar și de o anume izolare… confraternă în ultimii ani ai vieții. Nici n-a știut, nici n-a vrut „să mai lase de la el”. Din balconașul strâmt al apartamentului de bloc pe care-l închisese și-l preschimbase în birouaș de lucru (a doua persoană nu încăpea, așa că discutai cu el din pragul „casei mari”) și-a apărat colțos opiniile adeseori iconoclaste, mereu căutând firicelul de lumină în imperiul întunericului. Spunea: „artistul trebuie să reveleze nuanțele, la nevoie să descopere pete în soare, dar și bănuiala unei fărâme de rază într-un negru nesfârșit.”