Cei care au fost (1)

Mihail Iordache era doar cu trei ani mai în vârstă, însă, în acel moment de cumpănă (intrarea în studenție) diferența conta și se simțea. Abia începeam să descoperim ce înseamnă seriozitatea în orice demers școlar (darămite universitar!) – absolviserăm un liceu „scurt”, cu o programă analitică încropită și chiar bizară: Geografia URSS, o literatură română fără Arghezi, Blaga, Goga și cu doar două poezii ale lui Eminescu, nici acelea în întregime (norocul celor de la Liceul „Ștefan cel Mare” l-a însemnat profesorul Șefănescu, care ne îndemna să citim mai ales pe lângă cele impuse…).
Iordache ajunsese la Universitatea din Iași după o anume dură experiență de viață (nu-i locul să detaliez aici) ce-l determina să adere mai greu la viziunea ștrengărească și, adesea, puștesc-superficială cu care mai toți colegii de grupă intraserăm în amfiteatre. Era, într-un fel, „bătrânul” grupei. Venea dintr-un spațiu – Bărăganul – cu deschideri largi și ne vorbea mereu despre acel farmec propriu câmpiei nesfârșite (pe care, mărturisesc, nu l-am perceput niciodată). De aici poate și încăpățânarea lui să privească mereu dincolo și mai departe, fiindcă, în Bărăgan, fiecare pas mută și orizontul. Aș spune, dacă n-ar suna pretențios și gongoric, orizontul cunoașterii. Învățam, după bunul obicei studențesc, mai cu seamă în sesiunile de examene, când ne străduiam abitir să înșurubăm în memorie sumedenia de amănunte (multe inutile) ignorate peste an.
Iordache se pricepea să împartă șuvoiul instruirii universitare în două: trebuincioase și prisoselnice, trudind doar asupra celor dintâi. Studenția noastră a fost destul de amărâtă: eram, cu toții, săraci de-a binelea și, probabil, tocmai de aceea s-a închegat o atmosferă caldă, de familie, fără epatări și vedetisme. (Am rămas mai mult decât amici și chiar am cutezat să ne întâlnim, în 2002, la 40 de ani de la absolvire. 12 colegi duși pe cealaltă lume! Printre ei, si Mihail…) Ca să mai ogoim cât de cât sărăcia, în studenție ne-am învârtit să obținem câte-o delegație de la SRSC pentru a ține conferințe la căminele culturale de la țară. Se decontau biletele de tren clasa a III-a și primeam apoi – minune! – magnifica diurnă de 18 lei. Bineînțeles că la Căminul Cultural nu venea nimeni, dar comuna mai raporta o „acțiune”, și noi ne adjudecam râvniții 18 lei.
Nu m-am învrednicit niciodată să citesc până la capăt conferința înmânată sub semnătură de Societatea Română pentru Răspândirea Științei și Culturii, dar Iordache nu se lăsa până ce nu corecta dezacordurile și ogoia cât de cât sintaxa suferindă (textele erau traduse din rusă). Sar peste armată, cumplit meșteșug de tâmpenie, de pe urma căruia nu mi-a rămas mai nimic. Cel mult amintirea farselor pe care, împreună cu elevul Arșinel, le coceam bieților ofițeri făcuți „pe puncte”, ori pasul de front bătut împreună cu elevul Iordache numai pe stângul, la comanda încheietorului de pluton Liviu Rusu, și el dus pe cealaltă lume…
După absolvire, Mihail a ajuns în orașul meu, Suceava, unde foarte repede și-a asumat condiția de Om al Cetății. A contribuit, cumva din afară, dar efectiv, și la înființarea „Teatrului Municipal”. Vechiul vis sucevean părea a se fi împlinit: prin strădania ieșenilor, a fostului președinte de la Cultură, Toma, mult și hotărâtor implicat, și cu sprijinul total al prim-secretarului Traian Gârba, s-a clădit Teatrul, s-a adus o promoție întreagă de la IATC București, s-au găsit apartamente pentru actori și, repede, s-a ridicat cortina. Teatrul a funcționat vreme de cinci ani – adică, până la Revoluție.
Din nefericire, cel dintâi act decis de Comitetul Revoluționar al Teatrului Național din Iași (din care, desigur, directorul nu făcea parte) a fost acela de desființare a Secției Suceava și de aducere a tinerilor actori la Iași. Era momentul cât se poate de prielnic pentru preluarea totală a Teatrului de către organele județene – din păcate, în vălmășagul acelor zile fierbinți, nu s-a întâmplat…Ca slujitor al scrisului, Iordache s-a afirmat bazându-se, așa cum se cuvine, pe adevăratele sale unelte. Adică, scriind. Echilibrat, serios, cu înțelegere și nu cu îngăduință,cu credință în steaua culturală a urbei. Ființează prejudecata potrivit căreia poți fi critic luat în seamă doar dacă-ți utilizezi instrumentarul la disecarea, eventual contestatară, a operei marilor scriitori. Iordache nu și-a dorit să intre numaidecât astfel în rândul criticilor la modă. Și-a propus doar să fie exact, echilibrat, onest și adevărat. Ceea ce a și izbutit.
P.S.
Următoarele tablete aș vrea să le transmit din India – desigur, dacă tehnic va fi cu putință (în țara cu peste un miliard de locuitori WhatsApp-ul nu funcționează, iar Google e cu ciubote roșii). De n-o fi posibil, urmează a fi publicată la întoarcere. Pentru orice eventualitate, las redacției câteva fragmente din viitoarea carte „I-am zărit printre cuvinte”; prima tabletă, sub titulatura „Cei care au fost”, fiind cea de astăzi.