Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2011 este „Anul omagial al Sfântului Botez și al Sfintei Cununii în Patriarhia Română”. În cele ce urmează, părintele Vasile Gavrilă, parohul Bisericii „Sfântul Nicolae” – paraclis universitar din Capitală, autorul unei teze de doctorat despre Taina Cununiei, ne vorbește despre ce înseamnă Taina Nunții, despre prima Cununie, despre modelul ce stă la baza acestei taine, dar și despre sensul și scopul final ale Căsătoriei. De asemenea, părintele vorbește despre criza familiei de azi, dar și despre modalitățile prin care putem salva instituția familiei.
„Secretul” ieșirii familiei din criză
Căsătoria, ca legătură naturală pe viață între un bărbat și o femeie, se întemeiază, spunea părintele Dumitru Stăniloae, pe faptul că bărbatul și femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Mai înțeleg creștinii societății moderne sensul adevărat, sensul creștin al căsătoriei?
Astăzi, lumea înțelege mult prea puțin, chiar și creștinii înțeleg foarte puțin din sensul creștin al căsătoriei. Din păcate, egoismul, individualismul care fărâmițează toată societatea, a atins și Taina Căsătoriei. Mai mult decât atât, duhul acesta secularizant care domină societatea de astăzi atinge foarte puternic căsătoria.
Egoismul ne face ca noi să înțelegem căsătoria ca un loc în care să ne împlinim din punct de vedere material, din punct de vedere trupesc și să ne satisfacem patimile și pornirile, și nimic mai mult. Iar în momentul în care cel de lângă mine nu mai corespunde și nu-l mai pot avea ca un instrument, o unealtă în care eu să-mi rezolv problemele mele egoiste, mă despart de el. Și ajungem astăzi catastrofal la proporția de 60-70% din familii care ajung la divorț. Iar duhul acesta secularist și secularizant a atins familia în sensul că a încremenit și încremenește familia într-un scop pur terestru. Nu mai are nici o perspectivă duhovnicească, nici o perspectivă a eternității.
În acest context, care sunt soluțiile de salvare a instituției familiei? Cum pot face soții față problemelor inerente vremurilor în care trăim?
Oamenii ajung foarte repede la plictiseală, la banalitate, la tocire. De ce? Pentru faptul că ei nu mai devin noi, unul față de celălalt, dar, dacă ne-am hrăni din iubirea lui Hristos care este infinită, fiecare dintre noi ar deveni infinit și ar deveni noutate absolută în fiecare zi și s-ar împărtăși celuilalt ca o noutate. Mai mult decât atât, dacă simt că eu m-am prăbușit, dacă eu mă prăbușesc sub porniri, sub toate acestea, cum mă restaurez, cum mă ridic? Mă ridic în Hristos. Și atunci din nou mă înnoiesc prin ceea ce noi numim Tainele Bisericii, prin Taina Spovedaniei, a pocăinței pe care noi am putea-o numi, ca s-o înțelegem foarte bine, înnoirea minții, a mentalității, a gândirii, a bogăției mele spirituale lăuntrice.
Și, în al doilea rând, dacă ne-am hrăni din Hristos, Sfânta și Dumnezeiasca Euharistie, am deveni și noi noutatea absolută cum însuși Hristos este. Dacă noi, preoții, dacă noi, mirii, ne-am raporta numai la acest amănunt fundamental, ne-am raporta la Euharistie, așa cum Nunta din Cana Galileii este raportată la minunea transformării apei în vin, atunci am salva căsătoria. Și am salva omenirea, pentru că trebuie să înțelegem: Taina Căsătoriei, Familia, nu este banala „celulă a societății” în care ne naștem și în care creștem, așa cum a fost ea definită de sociologi, psihologi și de unii teologi, din păcate. Da, este „celula vie a Bisericii”, a trupului lui Hristos, pentru că Biserica este trupul tainic al lui Hristos, este una din celulele lui Hristos, deci este încorporată în trupul lui Hristos. Și dacă vom reuși să facem lucrul acesta, am salvat căsătoria, am salvat familia și am salvat și societatea.
Acestea pot fi îndeplinite de cei apropiați de Biserică, care sunt în comuniune cu Biserica lui Hristos, este evident, dar ce e de făcut în cazul celor care absolutizează relația până la idolatrizare, iar „caracterul privat” înlocuiește dimensiunea eclesială?
E foarte greu, într-adevăr, însă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a întrupat, a fost răstignit, s-a jertfit, a murit și a înviat pentru întregul cosmos. Deci, provocarea este făcută și pentru ei, chemarea este și către ei. Va găsi Hristos, va găsi Dumnezeu o cale prin care să-i aducă. Iar Biserica trebuie să lucreze. Și cum se va întâmpla? Fie printr-o cercetare, Dumnezeu îi va cerceta, pentru că trebuie să știm că fiecare dintre noi avem un moment în viața noastră precum Pavel pe Drumul Damascului. Fiecare dintre noi are un astfel de strigăt din partea lui Hristos.
Dar trebuie să-l audă!
Așa este. Condiția este ca omul să audă strigătul lui Hristos. Mai mult decât atât, pentru că spune Mântuitorul Iisus Hristos, că el n-a venit să judece lumea, ci a venit ca lumea să se mântuiască prin el, Dumnezeu în iubirea lui nemărginită va cuprinde întreaga lume. Dar foarte adevărat, omul trebuie să răspundă. De va fi un glas al lui Dumnezeu, trebuie să fie un glas al Bisericii permanent. De asemenea, trebuie să fie și o implicare, dar, când am spus că trebuie să fie și un glas al Bisericii, mă gândesc la întreaga comunitate umană în care acei oameni, acei fii trăiesc mai izolați, mai îndepărtați. Dar în orice moment trebuie strigat și trebuie făcut cunoscut sau trebuie făcută bucuria întâlnirii lor cu Hristos, întâlnirii noastre cu Hristos, că atunci când oamenii vor descoperi această bucurie se vor îndrăgosti pur și simplu de Hristos și nu-L vor mai părăsi. Deci, noi, practic, trebuie să împărtășim acestea celor care vor să ne asculte și atunci lumea va fi salvată.
Dar altfel, dacă Biserica nu va striga, dacă oamenii nu vor auzi, oamenii vor rămâne, într-adevăr, izolați în acest egoism și individualism deosebit de păgubitor și, până la urmă, ucigaș, pentru că omul va simți, chiar și în iubirea lui
egoistă, la un moment dat, un gol spiritual, un gol sufletesc și el atunci va striga. Biserica trebuie să fie pregătită să răspundă în orice moment. Trebuie să fie deschisă în orice moment al zilei, în orice moment al existenței ei.
Pentru că, dacă nu e acolo să răspundă, atunci când Hristos strigă, cel care aude își poate pierde elanul.
Exact, tocmai aici este lucrarea și aici este menirea păstorilor. Tatăl meu, un om de la țară, m-a întrebat odată: de ce crezi că duce lumea astăzi lipsă? I-am spus că eu mă gândesc la multe, dar răspunde-mi mata cu gândul matale de om de la țară. Și mi-a zis așa: lumea are astăzi nevoie de păstori. Deci, e nevoie de păstori, e nevoie de părinți, în adevăratul sens al cuvântului,
în cel mai profund sens al cuvântului. Trebuie să conștientizăm că noi suntem chemați să fim părinții, păstorii, pentru toți de oriunde ar fi, indiferent în orice zonă ar trăi, în orice stare ar fi.
(Narcisa Elena BALABAN)
