„Ceea ce cuvântul transmite prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”

Închinarea la sfintele icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului, îngerilor și sfinților este o învățătură de bază a Bisericii Ortodoxe. Astfel sfintele icoane reprezentând pe Mântuitorul au la bază dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu. Icoana reprezentând pe Mântuitorul Iisus Hristos este o mărturie a faptului că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat cu adevărat.
Pretutindeni bisericile creștine ortodoxe, paraclisele și casele credincioșilor sunt împodobite cu sfinte icoane. Mărturii ale credinței și evlaviei creștinilor, icoanele s-au păstrat cu sfințenie din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre dovedind statornicia Bisericii în credința cea adevărată. Ele învață necontenit adevărurile de credință ortodoxă, așa cum au fost formulate de către Sfânta Biserică și cum au fost trăite de către mulțimea credincioșilor de-a lungul veacurilor. Ca un izvor nesecat și un tezaur duhovnicesc neîmpuținat, sfintele icoane cheamă pe fiii credincioși ai Bisericii la desăvârșire.
Este adevărat că “pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioana 1, 18), dar așa cum explică în continuare Cuvintele Sfintei Scripturi: “Fiul cel Unul – Născut, care este în sânul Tatălui acela L-a făcut cunoscut”. Pe Dumnezeu – Tatăl L-a făcut cunoscut Fiul Său prin întruparea Sa. În răspunsul dat de Mântuitorul la rugămintea lui Filip “Doamne arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns”, El precizează: “De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9). Întruparea Domnului, așadar, ne-a dat dreptul să-L pictăm în icoane, fără ca aceasta să însemneze că despărțim trupul Său de dumnezeirea Sa, pentru că icoana ortodoxă nu-L înfățișează numai după frumusețea naturală, ci mai ales într-o formă care să conducă pe cel ce o privește la adevărul credinței ortodoxe că Hristos cel întrupat este Dumnezeu adevărat și om adevărat. Dacă n-am înfățișa pe Iisus Hristos în icoane ar însemna că negăm firea Sa cea omenească, viața Sa pe pământ și răstignirea.
Cele spuse despre sfintele icoane reprezentând pe Mântuitorul sunt în strânsă legătură cu cele ce înfățișează pe Maica Domnului. Dacă negăm calitatea Maicii Domnului de Născătore de Dumnezeu, înseamnă că nu primim învățătura Sfintei Biserici despre întruparea Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului n-a născut pe omul Hristos, cum zicea Nestorie, ci persoana Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Mărturisind pe Maica Domnului Născătoare de Dumnezeu, mărturisim că Acela pe care L-a născut este Dumnezeu adevărat și om adevărat.
– Fiecare sfânt a devenit pentru creștin un model de renaștere în Hristos
Pictarea în icoane a Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă se face într-o formă care conduce pe credincios la marea taină care s-a săvârșit prin Ea – adică la întruparea Fiului lui Dumnezeu. Icoana Maicii Domnului nu reprezintă pe Fecioara Maria înainte ca Duhul Sfânt să vină peste Ea și puterea Celui înalt să o umbrească. Numai după ce harul lui Dumnezeu s-a pogorât peste Ea, a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
Învățătura Bisericii noastre este clară în formarea tipului de iconografie a Sfinților și a martirilor, care au trăit “viața cea nouă în Hristos” și luptând au câștigat în această viață “cununa cea nestricăcioasă a vieții celei cerești”. Fiecare sfânt a devenit pentru creștin un model de renaștere în Hristos. Figurile lor nu sunt înfățișate în icoane ca fiind materiale, cum sunt cele dinainte de har, ci ca unele care exprimă sfințenia adică că unii care au slavă în ceruri. Aceasta pornește de la învățătura Bisericii: “Sunt trupuri cerești și trupuri pământești; dar alta este slava celor cerești și alta a celor pământești”(I Cor. 14, 40). Sfinții sunt reprezentați ca unii care au ieșit din stricăciune și inspiră realitatea binecuvântată dincolo de această lume. Figurile sfinților, în felul acesta, devin un permanent comentator la credință “că trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nesticăciune și acest trup muritor să se îmbrace în nemurire” (I Cor. 15, 53). Astfel iconografia ortodoxă încearcă să dea o idee despre trupurile spirituale, care vor urma învierii din morți. Pentru această icoană trebuie să facă, prin artă, evidentă prezența harului Sfântului Duh în figurile sfinților.
Cinstirea icoanelor are o bază și în Scriptura Vechiului Testament. Astfel, Moise a primit porunca din partea lui Dumnezeu să pună chipurile heruvimilor la chivotul legii (Exod, 25, 18-22; 36, 8), în fața cărora poporul se închină căzând cu fața la pământ, în fața cărora se aduceau jertfe (III Regi 3, 15); preoții le tămâiau înaintea lor (Exod 30, 8) și înaintea lor se aprindeau candele (Exod 27, 20-21). Odată cu întruparea Domnului, când descoperirea dumnezeiască s-a împlinit, Biserica creștină a continuat și amplificat cinstirea sfintelor icoane într-un context nou superior. În sfânta icoană Biserica creștină n-a văzut numai o podoabă în general, ci cuvântul Sfintei Scripturi. Sfântul Vasile cel Mare scrie în acest sens: “Ceea ce cuvântul transmite prin auz, pictura arată în tăcere prin imagine”. Urmând legătura strânsă cu cultul Bisericii și cu evlavia credincioșilor, sfintele icoane au continuat viața și tradiția Bisericii exprimând învățătura ei conform cu posibilitățile caracteristice fiecărei epoci. În primele veacuri creștine, adică în timpul persecuțiilor iconografia a avut un caracter simbolic și alegoric. Picturile din catacombe folosesc simboluri ca peștele, ancora, mielul etc. Nu lipseau de aici nici reprezentările biblice, care, cu toată naivitatea lor, întăreau pe credincioși și le încălzeau credința în atotputernicia lui Dumnezeu.