Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a dat câștig de cauză unor români în două procese aflate pe rolul ei, unul referitor la o condamnare pronunțată fără audierea prealabilă a acuzaților iar altul privind un imobil naționalizat de regimul comunist.
Astfel, potrivit site-ului instanței europene, în primul dintre ele, cazul Ilișescu și Chiforec împotriva României, Curtea a dat câștig de cauză reclamanților, care fuseseră condamnați în România în baza unei plângeri penale pentru atac, amenințare și insultă.
Petenții, Ioana Ilișescu și fiul ei, Daniel Chiforec, sunt născuți în 1950 și, respectiv, 1977 și locuiesc în Iași. În 1998, ei au fost acuzați, printr-o plângere penală, de agresiune, amenințări și insultă. În 17 martie 2000, după un proces judecat în lipsa lor, cei doi au fost condamnați la câte trei luni de închisoare, femeia fiind condamnată și la plata unei amenzi.
Acuzații au atacat sentința, pe motiv că nu au fost audiați personal înainte de condamnare, fiind așadar privați de dreptul de a-și dovedi nevinovăția. În 30 ianuarie 2001, instanța superioară a respins apelul reclamanților ca nefondat.
În baza articolului 6 alineatul 1 referitor la dreptul la o audiere corectă, reclamanții s-au adresat CEDO. Instanța europeană a notat că, potrivit codului român de procedură penală, petenții ar fi trebuit audiați înainte de a fi condamnați, pentru ca decizia judecătorească să fie legitimă. În plus, potrivit aceleiași proceduri penale românești, instanța superioară avea dreptul de a corecta eroarea primei instanțe, fie prin casarea deciziei și retrimiterea cazului spre rejudecare, fie prin a lua în discuție acuzațiile aduse lor.
În consecință, CEDO a apreciat că o audiere în fața instanței le-ar fi dat petenților dreptul de a prezenta propria variantă a evenimentelor, de a aduce probe în favoarea lor sau de a fi audiați martorii ceruți de ei.
„Curtea a decis așadar, în unanimitate, că celor doi le-a fost încălcat dreptul la o audiere corectă, oferindu-le petenților daune morale de 3.000 de euro și despăgubiri materiale de alți 162 de euro”, se precizează într-un comunicat al CEDO.
În cel de-al doilea caz prezentat pe site-ul instituției, Păduraru împotriva României, petentul reclama o încălcare a dreptului de a dispune de proprietățile care-i aparțin de drept.
Anatol Pǎduraru, un bucureștean născut în 1922, moștenise de la tatăl său o clădire în Capitală, împărțită ulterior în două corpuri a câte trei și, respectiv, două apartamente. Clădirea i-a fost naționalizată de statul comunist în 1950.
În 23 februarie și 17 martie 1997, autoritățile locale ale Capitalei au vândut chiriașilor cele două apartamente din corpul 2 al clădirii. În 20 martie, petentul a deschis un proces pentru a-i fi retrocedate proprietățile, o lună mai târziu primind de la instanță o decizie favorabilă.
În ciuda acestui fapt, câteva zile mai târziu, statul – reprezentat de autoritățile locale – a mai vândut chiriașilor un apartament din cele trei aflate în primul corp al clădirii.
În 9 martie 1999, o instanță bucureșteană a declarat legitimă vânzarea apartamentelor către chiriași, pe motiv că petentul nu a putut demonstra reaua credință a părților între care s-a făcut tranzacția. Astfel că apelurile lui Păduraru au fost respinse.
Păduraru s-a adresat CEDO, apreciind că prin vânzarea apartamentelor către terți i-a fost încălcat dreptul de a-i fi ocrotită proprietatea, prevăzut de Articolul 1 al Protocolului 1 al Convenției Drepturilor Omului.
Referindu-se la vânzarea apartamentului din primul corp al clădirii a fost invocată nu doar înstrăinarea unui bun care nu aparține vânzătorului, ci „o tranzacție petrecută cu încălcarea flgrantă a unei decizii judecătorești favorabile petentului”.
Vânzând unui terț apartamentul pe care trebuia să-l restituie petentului, statul l-a privat de orice posibilitate de a-și recupera proprietatea (…). CEDO a notat, ca și prima instanță românească, faptul că la data vânzării statul nu avea un titlu de proprietate valid asupra apartamentului în cauză, astfel că acest amestec nu are o bază legală. Curtea a notat așadar că s-a petrecut o încălcare a dreptului de proprietate.
În ceea ce privește celelalte două apartamente vândute chiriașilor, CEDO a luat act de faptul că această tranzacție a avut loc înainte ca petentul să se adreseze justiției pentru recuperarea bunurilor. Totuși, instanța europeană a apreciat că Păduraru era proprietarul bunurilor, în sensul stipulat în Convenție, având un interes în a-i fi restituită proprietatea.
„CEDO a apreciat că România nu a reușit să-și îndeplinească obligația de a acționa repetat și consistent pentru a rezolva problema restituirilor sau vânzărilor de bunuri naționalizate prin decretele emise de statul comunist. Nesiguranța generală astfel creată a avut repercusiuni asupra petentului Păduraru, aflat în imposibilitatea de a intra în posesia proprietăților pe care le deținea, în ciuda unei hotărâri judecătorești definitive în acest sens”, se precizează în documentul prezentat pe site-ul internet al CEDO.
În consecință, potrivit CEDO, statul nu a reușit să îi ofere petentului dreptul de a se bucura efectiv de proprietățile sale, apreciind așadar că are de-a face cu o încălcare a dreptului de proprietate.
CEDO a decis că în legătură cu despăgubirile pe care le va oferi petentului nu se poate pronunța deocamdată, rezervându-și dreptul de a o face în viitor.
