Ceaușescu la putere!

„Ceaușescu la putere” se intitulează o cercetare recent apărută la „Humanitas”, semnată de Pierre du Bois, fost, între altele (a murit în 2007) profesor universitar de științe politice la Lausanne și la Geneva. Cartea se vrea o anchetă (chiar așa se sub-intitulează: „anchetă asupra unei ascensiuni politice”) întreprinsă din bibliotecă, dar dublată și de mărturii recoltate de la supraviețuitori ai ierarhiei ceaușiste. Am mai parcurs astfel de lucrări în care autori străini își propun să descifreze mecanisme politice românești cu grad de specificitate greu de deslușit, ori măcar de intuit, pentru cercetătorul din afară (M. Almond, C. Durandin, D. Floyd, E. Behr, M.E. Fischer ș.a.); ades am avut senzația că nu s-a ajuns până la acea intimitate a proceselor capabilă să explice aleatoriul (aparent) al unor decizii, nici să le identifice mobilurile reale. Bun cunoscător al românilor și României, du Bois izbutește să opereze din înăuntrul temei examinate, diagnosticând de cele mai multe ori exact. (De altfel, a fost căsătorit cu o româncă, Irina, colaboratoare la revistele de istorie din București.) Titulatura unor capitole poate fi relevantă pentru unghiul din care autorul examinează tema: „Condamnați la fericire”, „Parfumul schimbării”, „Cuibul de vipere”, „Primus inter pares”, „Necazurile tovarășilor”, „Eroul națiunii”.
E-o cercetare serioasă, care izbutește să limpezească necunoscute ale ascensiunii unui personaj „viclean, ranchiunos, introvertit, mohorât și suspicios”, într-un context în care „nu principiile îi animau pe acești demnitari cinici, ci dorința de a perpetua la infinit dominația nomenclaturii”. Cum bine se observă în Prefață, „nu psihopatologia liderului explică aberațiile sistemului, ci invers” – dar nici nu poate fi trecută cu vederea, zicem noi, paranoia lui Ceaușescu, pe care Maurer declară că a observat-o… prea târziu.
Aș adăuga aici o observație personală; cel puțin până acum, n-am întâlnit nicăieri relatată o scenă cu tâlc de la Congresul XIV. Eram de față, în Sala tronului, unde Ceaușescu a dat citire, cum ar veni, spre aprobare, listei membrilor CPEX. După al cincilea sau al șaselea nume, s-a blocat total și a rămas cu ochii pironiți în hârtii, incapabil să mai scoată un cuvânt. Trece un minut, trec două, trei, cinci… nimeni nu înțelege ce se întâmplă, „eroul între eroi” înțepenise pur și simplu. A mai scos câteva sunete vag articulate, a-ncercat să reia lectura listei… dar s-a blocat din nou în aceeași absență deplină minute în șir. Într-un târziu, cu evident efort, dă citire listei și mă-ntreb dacă s-a poticnit atât de jenant la întâlnirea cutărui nume ce i-a trezit resentimente, sau stadiul bolii îi pricinuia astfel de momente de totală absență, semn al evidentei agravări…
Cartea ne prilejuiește și câteva observații, care, oricum, nu-i diminuează meritele. Prima s-ar referi la faptul că ieșirea de sub condamnabila obediență și tutelă sovietică este văzută, automat și necritic, ca o la fel de condamnabilă orientare… naționalistă. Citatul (însușit) din raportul diplomatului maghiar Kalman este edificator: „Faptul că Ceaușescu, Apostol și Voitec au vorbit atât de mult de activitatea PCR și de necesitatea scrierii istoriei Partidului fără a fi menționat PCUS sau revoluția din 1917 demonstrează clar intensificarea atitudinii naționaliste”. Chiar așa de clar? Ori cu Moscova, ori… naționalist? Am îndoieli! A doua observație s-ar referi la preluarea clișeului „dărâmării satelor cu buldozerul”, care a făcut atâtea valuri în presa internațională. Nu știu să fi existat un singur sat dărâmat cu buldozerul. Arătați-mi-l!
Nedreapta lege ceaușistă prevedea, într-adevăr, desființarea unor cătune considerate fără perspective, dar în timp, prin interzicerea construcțiilor noi, a extinderii electrificării și a reparațiilor capitale la obiectivele existente. Povestea cu buldozerele – brașoave! În cartea lui du Bois, Ceaușescu este înfățișat ca un maestru al sforăriilor și combinațiilor. Mă-ntreb care om politic de ceva suprafață n-o fi fost! Altfel, o cercetare onestă, ce pune la contribuție sursele cele mai varii, scrisă cu echilibru și fără (prea multă) patimă. Una dintre concluzii: ascensiunea lui Ceaușescu ilustrează tarele unui sistem în care „numai cine se târăște nu se împiedică”.