Am aniversat zilele astea Unirea celor două Principate, ca și ziua de naștere a lui Nicolae Ceaușescu, care ar fi împlinit 90 de ani dacă nu era executat de Crăciunul anului 1989. Nu poți să nu te întrebi, la asemenea ocazii, care e bilanțul final al construcției naționale românești. Basarabenii au ajuns să își cumpere cu 300 de euro pașapoarte bulgărești; țăranii din cele mai sărace zone din România își ridică barăci la periferia marilor orașe italiene și își refac viața într-o limbă nouă, rudimentară, care nu mai are nimic de a face nici cu Dante, nici cu Eminescu, e limba periferiei fără naționalitate.
Românii au fost îndoctrinați cu ideea că sunt o națiune veche. Un popor vechi ar fi fost mai corect. Limba noastră e veche, dar forma ei literară e foarte recentă. Conștiința de a fi român e și ea foarte târzie. Pe la 1900 țăranii spuneau că sunt creștini, nu români, când li se cerea să își definească o apartenență. Spiru Haret și Nicolae Iorga, cu investițiile lor enorme în educație, au mai reușit să aducă în sânul națiunii vreo câteva milioane de oameni care nu știau ce sunt, dar dacă în Danemarca la 1900 toată lumea avea Biblii și le citea, noi mai aveam în față un secol de alfabetizare. Fără comuniști, cu brutalitatea cu care își puneau în practică programele, nu știu dacă reușeam. La 1945 numai jumătate din România era alfabetizată. Nici azi românii nu citesc ziare, de exemplu, decât în proporție foarte mică. Acest obicei național, spun istoricii, se formează devreme, pe la 1920-30; 30% din români știau carte pe atunci, și cam tot atâția citesc ziare de calitate și azi.
Istoria noastră de la Unire încoace este aceea a unei “societăți țărănești” tradiționale care a încercat într-un secol să parcurgă proiecte de modernizare politică, mai întâi, și socială, pe urmă, care ar fi trebuit, în viziunea inițiatorilor lor, să permită recuperarea unei decalaj istoric colosal față de Vestul Europei. Cât de mare era acest decalaj, avem o oarecare idee: în 1930 venitul pe cap de locuitor al României era comparabil cu cel al Franței la 1789 sau al Angliei la 1648; la începutul veacului trecut sofisticarea și productivitatea agriculturii românești corespundeau cu cele ale Franței în secolul XVII sau Angliei în secolul XVIII. Ce deosebea societatea rurală nedezvoltată românească față de atâtea zone similare din restul lumii era doar apropierea ei relativă față de Europa, ceea ce a creat permanent iluzia că e vorba de o societate europeană, măcar potențial dacă nu în fapt.
Modernizarea la noi nu a fost un proces natural, similar celui care a creat civilizația vest-europeană așa cum o cunoaștem astăzi, format din dezvoltare tehnologică și industrială, ci încercarea de reproducere cu caracter programatic a acestei dezvoltări de către elitele societății rurale, cu scopul declarat de a imita și a ajunge din urmă dezvoltarea occidentală. Acest proces a fost în permanență o reacție la succesul economic al societăților occidentale: fără acesta e cert că aceste elite nu și-ar fi propus să urmărească întocmai pașii dezvoltării instituționale din Occident, în speranța că aceștia vor atrage după sine și dezvoltarea economică și evoluția socială. Modernizarea politică este îndeobște văzută ca având două paliere: unul de creare a cetățenilor națiunii (țăranii) prin alfabetizare, menită să înlocuiască dialectele locale cu limba cultă, favorizând crearea unei conștiințe naționale unice, și al doilea de extindere a drepturilor politice complete, adică a votului, la tot corpul național. De regulă, modelul istoric european a presupus întâietatea modernizării economice asupra celei politice. Revoluțiile franceză și engleză sunt determinate de necesitatea de a aduce la același nivel cu dezvoltarea socială drepturile politice ale unor categorii excluse, deși autonome și prospere în mare măsură. Dar în cazul României și al țărilor nedezvoltate din Est procesul este exact invers. Modernizarea politică se produce înainte. Țăranii sunt împinși de pe ogor la urna de vot, fără să aibă nici pământ suficient, nici școală, direct în brațele demagogilor de profesie și ale propagandei electorale. Dezvoltarea economică și socială nu permite suficientă autonomie și prosperitate a acestor clase de noi cetățeni, pentru a-i face contribuabili serioși ai sistemului politic, ci le transformă mai adesea în mase de manevră manipulate de elite cu scrupule puține.
Procesul de modernizare politică a fost apoi fundamental distorsionat sub comunism, după cum povestește raportul Comisiei Tismăneanu, în librării în aceste zile. Alfabetizarea a continuat pe scară intensă, deși s-a raportat probabil fals că se atinsese 100%, ca și îndoctrinarea, nu doar în valorile sociale, ci și în cele naționale, cu ajutor de la cenaclul Flacăra. Dar comunismul impune o singură alegere politică, iar modernizarea merge cu ambiție criminală de la dezvoltarea rețelei de electrificare la sistematizarea satelor din anii optzeci.
După comunism, în anul 2001, statisticienii europeni au găsit că România se află pe ultimul loc în ce privește participarea la toate treptele de educație a tinerilor cu vârste între 15-24 de ani. Fără măcar să mai punem în discuție calitatea educației pe care o primesc, tranziția înseamnă deci și întoarcerea analfabetismului de varii forme. Nu sunt ca atare surprinsă că lumea fluieră la sărbătoarea Unirii, sau că se fac emisiuni TV stupide în care discutăm rostul lui Eminescu. Munca lui Haret și Iorga nu e încheiată, și profesorii societății noastre, pe care îi plătim lamentabil, mai au un față un secol de apostolat.
