Ceaușescu. Căderea

Trâmbițele vestitoare ale sfârșitului ceaușeștilor sunau asurzitor cu săptămâni bune înaintea fatidicului 25 decembrie 1989. Dar cei doi soți refuzau cu obstinație să le audă. Și cine ar fi îndrăznit să le explice? Ceaușescu – izolat în turnul său de către Elena – era sigur că Gorbaciov va cădea și se baza pe faptul că poporul român va face zid de apărare în jurul său. Din acest motiv a și plecat în Iran și apoi a convocat marele miting care va însemna începutul sfârșitului unei ”domnii” de aproape jumătate de secol. Dar anul triumfului său, 1968, era deja departe, nu doar calendaristic, ci și în sentimentele românilor pentru ”iubitul conducător”. Pentru a ilustra acest preludiu al căderii, am alăturat propriilor considerații fragmente din recenta carte a Laviniei Betea, ”Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu”, bazată pe un document rarisim; agenda pe 1989 a Tovarășei. Noiembrie 1989. Plângeri în presa străină erau și pe motivul neacreditării unor jurnaliști străini la Congres. Mai târziu, cei care vor cerceta evenimentele din decembrie 1989 vor admite că în România se aflau în jur de 60.000 turiști sovietici și maghiari. Iar în Ungaria se aflau circa 20.000 transfugi români, mulți grupați la Tatabánya, Debrețin și Békéscsaba, în tabere de pregătire paramilitară. Deși vești neliniștitoare din ”țările frățești” continuau să sosească, la Congresul al XIV-lea (20 noiembrie), spectacolul pregătit minuțios în ultimele luni voia să demonstreze lumii întregi că niciodată nu s‑au făcut progrese mai mari în istorie decât în România din 1965 încoace. Și că nu există conducător mai înțelept și mai iubit de poporul lui decât Ceaușescu. În vreme ce Gorbaciov se zbătea între greve muncitorești și demonstrații naționaliste, iar în conducerea partidului său se afla între ciocanul conservatorilor și nicovala reformatorilor radicali, gloata partidului și conducerea de la București se pronunțau „unanim” pro‑Ceaușescu. Cât despre mișcările din vecini, Tovarășilor părea să nu le mai pese. Supraviețuiau de prea multă vreme în jungla puterii. Ceaușescu îl ajutase pe Gheorghiu‑Dej să‑și mențină locul după cutremurul iscat de Hrușciov cu „raportul secret” . Îl auzise pe acesta vorbind despre reforme prin revenirea la leninism. Până la urmă, va fi cugetat Ceaușescu, ca Hrușciov va sfârși și Gorbaciov – înlăturat de ai lui. Interzicerea alcoolului, magazinele tot mai goale, conflictele etnice și nemulțumirile ofițerilor Armatei Roșii față de concesiile făcute NATO vor cauza căderea lui. Dacă nu, Gorbaciov va duce de râpă lagărul comunist. Cu excepția, desigur, a României! La Congres, în locul de cinste al prezidiului, Tovarășa a mimat atenția și devoțiunea la lectura de șase ceasuri a Raportului, făcută de consort. Îi primea de fiecare dată privirea în pauzele dintre aplauze și ovații. S‑a ridicat și ea – abia mai ținând‑o picioarele bolnave de artrită – de peste 500 de ori ca să‑l aplaude! Asemenea omagii au fost orchestrate de fidelul între fideli Bobu, care‑a dat tonul aplauzelor și scandărilor. Acestea au ținut însă mai bine de o oră și jumătate, ceea ce l‑a ajutat pe bătrânul bolnav să‑și ducă la capăt istovitoarea sarcină. Dacă în presa românească imaginea lor a apărut prelucrată, presa străină i‑a înfățișat așa cum erau – doi moșnegi ce se agățau de putere. Când nu‑și privea soțul, Tovarășa scruta sala. La prima pauză, după cum a scris în memoriile sale Silviu Curticeanu, a dispus mutarea unui delegat din primul rând tocmai în ultimul: nu se manifestase destul de entuziast! După lectura Raportului, Ceaușescu a primit delegații străine. Gorbaciov nu‑l onorase cu prezența, trimițând ca șef al delegației sovietice pe un anume Vorotnikov. După Praga, la Bratislava a fost altă plenară extraordinară a conducerii comuniștilor slovaci care au decis, de asemenea, convocarea unui congres extraordinar în ianuarie 1990. „Revoluția de catifea” era în plină desfășurare. După protestul a trei sferturi de milion de praghezi pe câmpul Letna și o grevă care‑a paralizat Cehoslovacia, în acea zi parlamentul a eliminat din Constituție articolul care specifica „rolul conducător” al partidului comunist în țară. Acesta a pierdut astfel puterea. Liderul comunist Miloš Jakeš a fost înlocuit cu Karel Urbánek, iar premierul Ladislav Adamec și‑a prezentat demisia. Iar la Moscova, înaintea plecării la întâlnirea cu Papa de la Roma, Gorbaciov a prezidat ședința unei comisii de elaborare a proiectului unei noi constituții pentru URSS. Cea veche era depășită de realități. Ajungeau veștile acestea la Ceaușești? Se pare că nu în întregul semnificațiilor. O serie de informații în legătură cu situația internațională și cu situația din Europa de Est erau cenzurate de Elena Ceaușescu în ideea de a nu‑l supăra pe Tovarășul, cum se exprima ea, va spune mai târziu secretarul CC cu probleme speciale, Ion Coman. El se temea de o „provocare” din exterior împotriva lui. Dar niciodată nu s‑a temut că ar fi o revoltă a mulțimii. Tovarășul se credea iubit de popor. Dacă l‑ar fi atacat din afară, era convins că l‑ar fi apărat ”clasa muncitoare”. O greșeală i se părea și accentul pus pe intelectuali și specialiști în perestroika lui Gorbaciov. Aici comanda aparținea Tovarășei. Ea indicase să nu mai dea premii bănești mari celor care fac știință și artă deoarece n‑au muncit fizic(!). Își închipuia, probabil, că în raport cu „eforturile” ei în performanța intrării în Academia Română și obținerii atâtor recunoașteri internaționale, ceilalți nici nu erau de luat în seamă. După mărturia lui Ștefan Andrei, anomalia de‑a nu se mai fi făcut promovări în învățământul superior, în anii 1980, se datora unei inadvertențe generată de altă indicație a ei. Ceruse să nu se mai publice posturile în presă, deși legea prevedea anunțarea publică a concursului. Așa că nu s‑au mai ținut concursuri de ocupare a posturilor. Nimeni nu îndrăznise să sesizeze însă consecințele acestei „economii” din veniturile elitelor artistice și universitare.