Ceaușeasca (II)

Cu cât se cufunda mai mult în fantasma potrivit căreia destinul i-a hărăzi și chiar i-a impus să conducă România, Coana Leana pierdea, cum se spune, „legătura cu pământul”: oficialitățile chemate la interogatoriu și muștruluială în sanctuarul „Cabinetului 2” nu-i spuneau decât ceea ce știau că-i place să audă, ecoul unor mari evenimente internaționale (căderea zidului Berlinului de pildă) ajungea vătuit, deformat, coafat, și era interpretat aiurea, iar realitățile românești păreau aduse de pe altă planetă. Pe una dintre paginile faimoasei Agende se menționează satisfacția „savantei” la aflarea veștii că în comuna sa de baștină, Petrești, „harnicii cooperatori” au obținut o producție la grâu de… 9124 kg la hectar! Cifră fantasmagorică, nicăieri în țara noastră nu s-au înregistrat vreodată asemenea recorduri – șmecheria forurilor locale, de mult patentată, era simplă: întinse suprafețe nu erau trecute în inventare, așa că totalul producției se împărțea la un număr mai mic de hectare. Când, odată, Curticeanu a cutezat să vorbească despre raportările false, a fost imediat apostrofat: „Ce tot vii să spui povești?”
Care era subiectul convocărilor la Cabinetul 2? O bună parte dublau miniședințele de analiză ținute la Nicolae Ceaușescu: Coana avea oamenii ei la Cabinetul 1, și fie că se înființa nechemată de fiecare dată când i se părea că se discută fără ea lucruri importante, fie că, după aceea, îi invita pe principalii responsabili, abia muștruluiți de „eroul între eroi”, spre a le aplica propria porție de săpuneală, urmată de măsurile care, efectiv, de fapt aici se luau. Orice temă putea figura pe lista „activităților” de la Cabinetul 2, de la creșterea viermilor de mătase la centrala atomo-electrică, „de la șuruburi la case de cultură, de la brânză la copii”.
Era chemat la raport oricine, mai puțin (deocamdată) Patriarhul, inclusiv șefii armatei și ai Securității, cu care, oficial, Elena n-ar prea fi avut legitimitatea comenzii – ea decidea însă în toate cele. Iar deciziile îi puneau adesea în evidență nu numai amatorismul, incultura și neprofesionalismul flagrant, ci și răutatea funciară, țățismul și bunul plac suveran. Pe Manea Mănescu, fost Secretar General al ONU, l-a trecut pe linie moartă (ea, și nu cum se crede, Ceaușescu) fiindcă, la o recepție, soața lui Mănescu s-a bucurat de mai multă atenție decât dumneaei! Sosit în România împreună cu soția, Gorbaciov se cuvenea, potrivit tuturor uzanțelor, să fie întâmpinat la Aeroportul Otopeni de șeful statului însoțit de Elena. Nu s-a dus: ea este al doilea om în stat, pe când Raisa, nevastă și-atât!
Se amesteca și-n cele mai mărunte chestiuni de ordin administrativ. La 9 noiembrie a avut loc, evident, cu participarea ei, o ședință restrânsă la „săliță” pe tema „Probleme gospodărești la Congresul al XIV-lea”. Din pricina ei, delegații la Congres au fost hrăniți cu ciorbă chioară de salată și aripi de pui cu orez: era de părere că o masă mai consistentă… ar fi moleșit participanții, afectând tonusul general al Congresului și, mai ales, volumul ovațiilor și uralelor. Nu s-a gândit că putea să le afecteze fizic și capacitatea de a țâșni de peste 500 de ori în picioare ca să strige ura!
Unul dintre mai marii zilei, Constantin Olteanu, fost Secretar al CC PCR, a apreciat, evident, după 1989, că „n-a fost nici atât de deșteaptă cât s-a spus, nici atât de proastă cum se spune”. Rezon, numai că deșteptăciunea, atâta cât era, de fapt, o istețime proprie parveniților, o folosea doar pentru a manevra în mișculațiile „de cadre”, în manevrele oculte menite să-i aducă recunoașterea ca „savant de mare prestigiu internațional” și pentru a-și impune ciudatul ascendent asupra soțului din ce în ce mai scos din joc. („Românii – scrie Lavinia Betea – o bănuiau de mult: bărbatul era capul, iar nevasta lui gâtul, care-l răsucea după voie, în direcția dorită”.) Iar prostia suverană, dublată de o răutate ce i se putea citi din priviri, a determinat un voluntarism păgubos și decizii strâmbe, cu consecințe nefaste pentru viața tuturor românilor.
Interesantă este lista convocărilor la Cabinetul 2 în finalul lunii decembrie, când la Timișoara se dădea semnalul revoluției. Cei mai prezenți au fost Iulian Vlad, șef al Securității, Bobu, secretarul CC cu probleme organizatorice, adică al doilea om în structura de partid, Tudor Postelnicu, ministru de Interne, iar Bobu, iar Vlad, iar Postelnicu – se pare că Ceaușeasca intuia că ceva nu-i „în regulă”, dar principalul fond de timp era consacrat, în afara lungilor întrevederi cu Poliana, pregătirii cuvântărilor la Congresul XIV („să nu se mai repete ieșiri huliganice cum a fost aceea a lui Pârvulescu”!), „perfecționării educației socialiste” și din nou unor îndelungi bârfe cu Poliana.
Ultimele însemnări din agendă poartă data de 21 decembrie. Tovarășa s-a coafat: i-a spus coafezei care a pieptănat-o pentru ultima dată: „mergem până la capăt!”. Țara ardea și baba se pieptăna!