Cearta cu Dumnezeu

Sunt momente în viață, și nu puține, când ne luăm la ceartă cu Dumnezeu, parcă cerându-I socoteală pentru lipsa Lui de acțiune.
În urma unui efort ascetic, a unei nevoințe pentru care ne-am luptat și noi, o lună, două sau poate ani de zile, ne revoltăm și îi spunem cu năduf lui Dumnezeu: „M-am ostenit degeaba? Unde sunt roadele pe care mi le-ai făgăduit? Una mi-ai zis și alta ai făcut. M-ai uitat și nu mă iei în seamă“. Și ne răzvrătim și scuturăm de la noi jugul ostenelilor.
Această stare a noastră este o cale vicleană, o faptă vicleană, care se cultivă înlăuntrul nostru. Mersul omului în viață trebuie să fie atent, dar într-o atmosferă liniștită, pașnică, în care să nu așteptăm nimic spectaculos, ci doar să urmărim a fi împreună cu Dumnezeu.
Adevărata așteptare a Sfântului Duh este îndeletnicirea noastră cu El și nu imediata și nemijlocita împlinire a cererilor noastre. Aceasta nu este iubire de Dumnezeu, ci iubire de plăcere, iubire de sine.
Dumnezeu niciodată nu îi dă har omului care se grăbește și spune: „Am obosit, nu mai pot să tot cer de la Dumnezeu“. Întâlnim totuși și la sfinți această revoltă sau dispută între Dumnezeu și omul ce stă înaintea Lui. În viața Sfântului Siluan Athonitul, aflat în prăpastia cumplitei deznădăjduiri, cuviosul a strigat către Făcătorul său: „Ești de neînduplecat!“ Iar Domnul I s-a arătat în mila Sa. Dumnezeu acceptă cearta cu El, citiți aici ghilimelele, doar atunci când omul se abandonează total Lui. Și numai atunci! În rest, trebuie să exersăm răbdarea care aduce biruința în ispite.
Aceasta este calea către nepătimire. Alt drum nu există!
(Adaptare de Augustin PĂUNOIU, după un fragment din „Tâlcuiri la Filocalie. Sfântul Isihie. Cuvânt despre trezvie“, vol. 3, arhim. Emilianos Simonopetritul)