Ceahlăul e situat pe munte!

Până una-alta, râdem. Ce altceva să facem? Lucrările scrise la bacalaureat mustesc de năzbâtii – așa a fost din totdeauna. Încă în veacul XIX, la fiecare încheiere de an școlar, gazetele înșirau șiraguri de perle extrase din tezele loazelor. „Opinia” ieșeană instituise și un concurs pentru cea mai gogonată năzdrăvănie. Premiu: o șfară cu motocei.
Ne-am aștepta ca în anul de grație 2010, când atât de bogate mijloace de informare extra-școlare sunt la dispoziția oricui – internetul, presa scrisă, cartea pe CD, televizorul, radioul devenind prezențe oarecari în casele românilor, cantitatea de prostie și incultură pe decimetrul pătrat de teză să se mai subție. Aș! Crește constant! Crește îngrijorător, acuzând temeinica instrucției în școală, dar și – iertat fie-ne cinismul – o posibilă afectare a IQ-ului la vârsta juneții. Veți spune că suntem stenic onorați de olimpici performeri în țară și afară – chiar așa-i. Incontestabilă rămâne, însă, constatarea că, la celălalt capăt al scării valorilor, e tot mai mare înghesuială.
Ce părere aveți despre aserțiunea „Descoperirea Americii s-a produs într-un moment de neatenție al pazei de coastă”? Dar despre „Nilul este un fluviu rămas de pe vremea faraonilor”? Ori „La Humulești, Ozana curgea limpede, fără prea mari frământări sociale și politice”? Sau :”Versul «de la străbunii mei până la tine» explică distanța în km. care există între poet și rudele sale ce trăiau undeva la țară”? Ca să nu mai vorbim de „Ceahlăul este situat sus pe munte”!
Sigur că fiecare clasă are propriii descendenți din familia Bulă; a-i considera etalon pentru nivelul intelectual al unei întregi generații este gravă și nedreaptă eroare. N-o vom face, fiindcă insulele de prostie în stare gemă sunt mai puțin îngrijorătoare decât starea generală a gândirii împleticite și nivelul precar al limbajului, contaminat de miștocăreală bulevardieră și vulgarități de bar. Într-o teză referitoare la poezia lui Eminescu putem citi că „Veronica Micle îi făcea fițe”, ca să vezi, tocmai ea, ființa cu care Luceafărul „este în gagicăreală”. Poetul ar fi fost scârbit de „bișnița societății” și credea că „e mai mișto în lumea astrelor”, însă „patima s-a pus pe capul lui ca curca pe curcan.”
Receptarea la nivel epidermic a caratelor poeziei eminesciene trădează frecventarea rezumatelor de pe internet, asezonată cu oarece cugetări proprii de calibrul „La începutul fiecărei poezii eminesciene stă plantat câte un tei, mai gros sau mai subțire în funcție de câte strofe are poezie”, ori „Eminescu descrie faptele care se petrec la plural, care demonstrează că tot timpul sunt mai mulți.” Din „Răscoala” lui Rebreanu, evident neparcursă, ci „lecturată” în rezumatele postate pe Google, elevul reține că „Răscoala a început spre seară și țăranii îi aprinseseră lanternele ca să vadă drumul spre ciocoi”, cu accent pe episoadele erotice, imaginate în cheie XXX: „Și când Petre Petre o văzu pe Nadina dezbrăcată, îl gâdilă la tălpi”. Corolar: ”Liviu Rebreanu are un mare talent de scriitor de la 300 de pagini în sus.”
Cam toată literatura română este tăvălită prin formulări hazoase: „Octavian Goga scoate în evidență natura și treieratul pe căldură”, „Zaharia Stancu a scris un roman desculț; a fost și șef de birou la scriitori”, „Magda îl iubea pe Tudor Șoimaru fără să știe că acesta nu știa limbi străine”, „Vlaicu Vodă era un funcționar model, care avea un randament deosebit ca domn”… etc. etc. etc.
Întrebarea este dacă-i de-ajuns să ne amuzăm și-atât, fiindcă trăsnăi în teze au fost, sunt și vor mai fi. Frecvența și calibrul acestora devin tot mai alarmante; îngrijorează mai ales faptul că nu-i pe locul I carența de informare („Capitala USA este Casa Albă”…), până la un punct tolerabilă, ci mostrele de gândire leneșă, opacă la logica elementară, dublate de neaderența suverană la profunzimile materiei „studiate”. Dacă nu cumva cele de mai sus nu-s decât semn al îmbătrânirii condeiului, autorul fiind prea expus nostalgicelor reverii sintetizate în formula demonetizată „Ehei, pe vremea mea!…!